Saturday, July 28, 2012

Jocurile Olimpice din Londra 2012-conspiratii

Mesajele din filme si din reclame, melodii si desene animate se pare ca fac trimitere la acest lucru.


Jocurile Olimpice din Londra 2012-conspiratii

Mesajele din filme si din reclame, melodii si desene animate se pare ca fac trimitere la acest lucru.


Thursday, July 26, 2012

Albert Einstein

Albert Einstein

De ce ai venit in aceasta lume si cum ar trebui sa iti traiesti adevarata viata


De Tania Tita
Sursa-Site: http://ghidultuturorfemeilor.ro/2293/de-ce-ai-venit-in-aceasta-lume-si-cum-ar-trebui-sa-ti-traiesti-adevarata-viata/


Indiferent de orice crezi sau traiesti in viata ta acum, iti spun doar atat: n-ar trebui sa suferi, sa te compromiti, sa te lasi manipulata si influentata in moduri in care nu-ti aduc fericire si implinire (daca ti-ar aduce, atunci ai fi inspirata, nu manipulata), n-ar trebui sa-ti vinzi sufletul pentru a face lucruri doar pentru a supravietui, n-ar trebui sa gasesti vinovati pentru ceea ce traiesti, n-ar trebui sa plangi de tristete, n-ar trebui sa faci nimic din toate astea si din orice alt lucru care nu-ti face sufletul sa cante si inima sa danseze de fericire si de apreciere pentru viata!
Dar totusi o faci si continui sa o faci chiar daca iti dai seama ca nu pentru asta ai venit aici si ca nu asa ii aduci lumii cel mai mare bine pe care il poti aduce! Stii, undeva acolo, in interiorul inimii tale, ca faptul ca esti neimplinita, nu ajuti de fapt pe nimeni sa fie mai fericit si mai bogat, ci din contra, nesuferinta ta va crea mai departe nesuferinta in calea ei.
Cred in schimb, ca a venit vremea sa te opresti. Chiar acum. Opreste-te! Respira! Respira profund. Nu merge mai departe cu citirea acestui articol pana nu respiri. Pana nu ajungi aici, aici si acum, in acest moment! Devino constienta de tine si de corpul tau, acum, aici! Relaxeaza-ti umerii si simte prezenta divina care este acum, aici, alaturi de tine. Daca iti plimbi mana prin aer, vei simti in aer aceasta prezenta.
Sa nu crezi cumva ca alegand inca sa te mai compromiti, sa te mai chinui, sa mai suferi, sa mai ramai in aceasta situatie care iti pune zi dupa zi pietre pe suflet, sa nu crezi cumva ca faci vreun bine omenirii sau ca salvezi pe cineva de la moarte.
Poate ca ai ani buni de studiu in spate, poate ai participat la milioane de cursuri, poate ai incercat mii de metode, insa momentul prezent te gaseste tot neimplinita si tot nefericita. Nu crezi ca e momentul de ceva mult mai profund decat atat? Eu cred ca da.
Eu cred ca acum, excat acolo unde te afli, e momentul sa iei o decizie. Sa iei decizia ca de acum inainte vei avea incredere in divinitate si, indiferent de oricum ar arata viata ta si orice lucruri mai pot aparea de acum inainte in experienta ta, tu vei stii ca totul face parte dintr-un plan imens al Universului, un plan de desavarsire, un plan al iubirii, un plan al trezirii la adevarata viata. De acum inainte, vei incepe sa traiesti stiind ca sufletul tau te ghideaza catre cel mai mare bine. De acum inainte, ai incredere ca totul in viata ta e bun. De acum inainte, nu te mai plangi, pentru ca stii ca orice s-ar intampla, este perfect exact asa cum se intampla. De acum inainte, orice lucruri ar mai putea aparea in viata ta, le vei privi ca pe niste binecuvantari si te vei bucura din plin de ele. De acum inainte, nu mai faci separare intre tine si cel de langa tine. De acum inainte, iti deschizi inima pentru a te redescoperi, pentru a intelege cine esti de fapt, pentru a intelege de ce ai venit aici si cum meriti de fapt sa traiesti. De acum inainte nu mai gasesti vinovati si nu mai ramai suparata pe viata. De acum inainte incepi sa constientizezi prezenta divina, perfecta si completa care exista in interiorul inimii tale. De acum inainte, realizezi faptul ca Dumnezeu nu a fost niciodata in afara ta si incepi, pas cu pas, sa il redescoperi, sa il intelegi, sa vezi ce vrea el cu adevarat de la tine. De acum inainte, iti permiti sa respiri, sa zambesti, sa intelegi, sa faci liniste si sa asculti.
De acum inainte incepi sa te onorezi. De acum inainte incepi sa celebrezi viata prin constientizarea puterii infinite si a darurilor divine din interiorul tau. De acum inainte, ESTI…iar asta iti va fi de ajuns. Pentru ca FIIND vei descoperi orizonturi nelimitate, vei trai senzatii nemaiintalnite, vei capata intuitii profunde, te vei bucura de tine si de ceea ce salasluieste in tine. Vei descoperi comorile inimii tale, acelea pe care te tot lupti sa le gasesti in alergatura ta zilnica catre dobandire.
Tu ai venit in aceasta lume, in aceasta viata, sub forma aceasta, pentru a te bucura din plin de toate frumusetile neasemuite ale CEEA ce ESTI tu cu ADEVARAT! Dincolo de toate formele, de toate proiectiile, de toate convingerile, de toate planurile, dincolo de toate acestea, sta ESENTA, iar ceea ce esti tu cu adevarat este ESENTA, nu ceea ce crezi ca vezi in oglinda. Inceteaza a-ti mai trai viata ca pe un suflet timid si inceteaza sa mai privesti viata printr-un spectru atat, dar atat de limitat. Ai venit aici pentru a te bucura de tine si de viata si de toti cei care iti intra in viata. Ai venit aici sa-ti celebrezi fiinta, sa-ti onorezi Existenta, sa plangi de bucurie, sa te experimentezi pe tine, sub toate formele posibile. Ai venit aici doar pentru ca voiai sa vezi cum e sa fii in pielea ta. Si e minunat. Renunta la a mai ramane in ignoranta, pentru ca ramanand legata la ochi, te privezi de cel mai mare dar al Omenirii: EXISTENTA TA! Esti valoroasa pentru ca existi, iar in momentul in care focul din sufletul tau va descoperi existenta ta, intreaga lume va canta cantecul iubirii, cantecul unimii, cantecul fericirii!
Viata ta ar trebui sa fie o continua celebrare a Perfectiunii. Si daca nu crezi in perfectiune si in fericire, sa nu cumva sa-ti permiti sa te intrebi de ce nu traiesti asta! Totul exista in aceasta lume si totul iti este accesibil. Nu trebuie sa faci nimic pentru a le avea. Dar in asta consta secretul. Poti sa nu faci nimic? Chiar acum?Te poti opri putin? Sa te asculti? Sa vezi ce e in tine? Sa descoperi frumusetea sufletului tau? Sa te bucuri de el, de tine, de ceea ce descoperi? Opreste-te! Asculta-te! Respira!
Aici si acum se petrece viata ta! Vei vedea ca in momentul in care vei descoperi frumusetea inimii si vei trai din adevarul ei, atunci vei descoperi adevarata frumusete a vietii. Atunci il vei cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu. Atunci te vei REcunoaste! Si nu-ti fa griji, viata nu se va prabusi daca tu te opresti pentru doua secunde sa te asculti si sa vezi ce e cu adevarat in tine. Stai linistita, toate se vor aseza exact asa cum este cel mai bine. Problemele iti vor fi rezolvate, pasii iti vor fi ghidati, iar tu vei face ceea ce esti menita cu adevarat sa faci. Relaxeaza-te! 
Esti aici pentru a te bucura de tine, si bucurandu-te de tine, ii vei bucura in drumul tau si pe ceilalti. Ai venit aici pentru iubire si pentru bucurie, si pentru pace si pentru frumusete. Descoperind aceste lucruri in inima ta si celebrandu-le zi de zi, atunci vei putea bucura si imbogati intreaga Planeta!
Nu fii timida! Bucura-te de TINE!

De ce ai venit in aceasta lume si cum ar trebui sa iti traiesti adevarata viata


De Tania Tita
Sursa-Site: http://ghidultuturorfemeilor.ro/2293/de-ce-ai-venit-in-aceasta-lume-si-cum-ar-trebui-sa-ti-traiesti-adevarata-viata/


Indiferent de orice crezi sau traiesti in viata ta acum, iti spun doar atat: n-ar trebui sa suferi, sa te compromiti, sa te lasi manipulata si influentata in moduri in care nu-ti aduc fericire si implinire (daca ti-ar aduce, atunci ai fi inspirata, nu manipulata), n-ar trebui sa-ti vinzi sufletul pentru a face lucruri doar pentru a supravietui, n-ar trebui sa gasesti vinovati pentru ceea ce traiesti, n-ar trebui sa plangi de tristete, n-ar trebui sa faci nimic din toate astea si din orice alt lucru care nu-ti face sufletul sa cante si inima sa danseze de fericire si de apreciere pentru viata!
Dar totusi o faci si continui sa o faci chiar daca iti dai seama ca nu pentru asta ai venit aici si ca nu asa ii aduci lumii cel mai mare bine pe care il poti aduce! Stii, undeva acolo, in interiorul inimii tale, ca faptul ca esti neimplinita, nu ajuti de fapt pe nimeni sa fie mai fericit si mai bogat, ci din contra, nesuferinta ta va crea mai departe nesuferinta in calea ei.
Cred in schimb, ca a venit vremea sa te opresti. Chiar acum. Opreste-te! Respira! Respira profund. Nu merge mai departe cu citirea acestui articol pana nu respiri. Pana nu ajungi aici, aici si acum, in acest moment! Devino constienta de tine si de corpul tau, acum, aici! Relaxeaza-ti umerii si simte prezenta divina care este acum, aici, alaturi de tine. Daca iti plimbi mana prin aer, vei simti in aer aceasta prezenta.
Sa nu crezi cumva ca alegand inca sa te mai compromiti, sa te mai chinui, sa mai suferi, sa mai ramai in aceasta situatie care iti pune zi dupa zi pietre pe suflet, sa nu crezi cumva ca faci vreun bine omenirii sau ca salvezi pe cineva de la moarte.
Poate ca ai ani buni de studiu in spate, poate ai participat la milioane de cursuri, poate ai incercat mii de metode, insa momentul prezent te gaseste tot neimplinita si tot nefericita. Nu crezi ca e momentul de ceva mult mai profund decat atat? Eu cred ca da.
Eu cred ca acum, excat acolo unde te afli, e momentul sa iei o decizie. Sa iei decizia ca de acum inainte vei avea incredere in divinitate si, indiferent de oricum ar arata viata ta si orice lucruri mai pot aparea de acum inainte in experienta ta, tu vei stii ca totul face parte dintr-un plan imens al Universului, un plan de desavarsire, un plan al iubirii, un plan al trezirii la adevarata viata. De acum inainte, vei incepe sa traiesti stiind ca sufletul tau te ghideaza catre cel mai mare bine. De acum inainte, ai incredere ca totul in viata ta e bun. De acum inainte, nu te mai plangi, pentru ca stii ca orice s-ar intampla, este perfect exact asa cum se intampla. De acum inainte, orice lucruri ar mai putea aparea in viata ta, le vei privi ca pe niste binecuvantari si te vei bucura din plin de ele. De acum inainte, nu mai faci separare intre tine si cel de langa tine. De acum inainte, iti deschizi inima pentru a te redescoperi, pentru a intelege cine esti de fapt, pentru a intelege de ce ai venit aici si cum meriti de fapt sa traiesti. De acum inainte nu mai gasesti vinovati si nu mai ramai suparata pe viata. De acum inainte incepi sa constientizezi prezenta divina, perfecta si completa care exista in interiorul inimii tale. De acum inainte, realizezi faptul ca Dumnezeu nu a fost niciodata in afara ta si incepi, pas cu pas, sa il redescoperi, sa il intelegi, sa vezi ce vrea el cu adevarat de la tine. De acum inainte, iti permiti sa respiri, sa zambesti, sa intelegi, sa faci liniste si sa asculti.
De acum inainte incepi sa te onorezi. De acum inainte incepi sa celebrezi viata prin constientizarea puterii infinite si a darurilor divine din interiorul tau. De acum inainte, ESTI…iar asta iti va fi de ajuns. Pentru ca FIIND vei descoperi orizonturi nelimitate, vei trai senzatii nemaiintalnite, vei capata intuitii profunde, te vei bucura de tine si de ceea ce salasluieste in tine. Vei descoperi comorile inimii tale, acelea pe care te tot lupti sa le gasesti in alergatura ta zilnica catre dobandire.
Tu ai venit in aceasta lume, in aceasta viata, sub forma aceasta, pentru a te bucura din plin de toate frumusetile neasemuite ale CEEA ce ESTI tu cu ADEVARAT! Dincolo de toate formele, de toate proiectiile, de toate convingerile, de toate planurile, dincolo de toate acestea, sta ESENTA, iar ceea ce esti tu cu adevarat este ESENTA, nu ceea ce crezi ca vezi in oglinda. Inceteaza a-ti mai trai viata ca pe un suflet timid si inceteaza sa mai privesti viata printr-un spectru atat, dar atat de limitat. Ai venit aici pentru a te bucura de tine si de viata si de toti cei care iti intra in viata. Ai venit aici sa-ti celebrezi fiinta, sa-ti onorezi Existenta, sa plangi de bucurie, sa te experimentezi pe tine, sub toate formele posibile. Ai venit aici doar pentru ca voiai sa vezi cum e sa fii in pielea ta. Si e minunat. Renunta la a mai ramane in ignoranta, pentru ca ramanand legata la ochi, te privezi de cel mai mare dar al Omenirii: EXISTENTA TA! Esti valoroasa pentru ca existi, iar in momentul in care focul din sufletul tau va descoperi existenta ta, intreaga lume va canta cantecul iubirii, cantecul unimii, cantecul fericirii!
Viata ta ar trebui sa fie o continua celebrare a Perfectiunii. Si daca nu crezi in perfectiune si in fericire, sa nu cumva sa-ti permiti sa te intrebi de ce nu traiesti asta! Totul exista in aceasta lume si totul iti este accesibil. Nu trebuie sa faci nimic pentru a le avea. Dar in asta consta secretul. Poti sa nu faci nimic? Chiar acum?Te poti opri putin? Sa te asculti? Sa vezi ce e in tine? Sa descoperi frumusetea sufletului tau? Sa te bucuri de el, de tine, de ceea ce descoperi? Opreste-te! Asculta-te! Respira!
Aici si acum se petrece viata ta! Vei vedea ca in momentul in care vei descoperi frumusetea inimii si vei trai din adevarul ei, atunci vei descoperi adevarata frumusete a vietii. Atunci il vei cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu. Atunci te vei REcunoaste! Si nu-ti fa griji, viata nu se va prabusi daca tu te opresti pentru doua secunde sa te asculti si sa vezi ce e cu adevarat in tine. Stai linistita, toate se vor aseza exact asa cum este cel mai bine. Problemele iti vor fi rezolvate, pasii iti vor fi ghidati, iar tu vei face ceea ce esti menita cu adevarat sa faci. Relaxeaza-te! 
Esti aici pentru a te bucura de tine, si bucurandu-te de tine, ii vei bucura in drumul tau si pe ceilalti. Ai venit aici pentru iubire si pentru bucurie, si pentru pace si pentru frumusete. Descoperind aceste lucruri in inima ta si celebrandu-le zi de zi, atunci vei putea bucura si imbogati intreaga Planeta!
Nu fii timida! Bucura-te de TINE!

Tuesday, July 24, 2012

Uzina Tractorul Brasov- de la inceputuri pana la declinul ei

Istoria si declinul uzinei Tractorul Brasov "Nu exista ca un locuitor al Brasovului sa nu aiba o cunostinta sau un membru al familiei care sa nu fi lucrat la Tractorul Brasov"

Uzina Tractorul Brasov- de la inceputuri pana la declinul ei

Istoria si declinul uzinei Tractorul Brasov "Nu exista ca un locuitor al Brasovului sa nu aiba o cunostinta sau un membru al familiei care sa nu fi lucrat la Tractorul Brasov"

Istoria Fabricii Roman- Uzina Steagul Rosu Brasov

Evolutia unei fabrici si rolul ei important la dezvoltarea economiei Romaniei,a dezvoltarii orasului Brasov si a populatiei Brasovului, de la inceputuri pana astazi. Evenimentul 15 noimebrie 1987, industria brasoveana.

Istoria Fabricii Roman- Uzina Steagul Rosu Brasov

Evolutia unei fabrici si rolul ei important la dezvoltarea economiei Romaniei,a dezvoltarii orasului Brasov si a populatiei Brasovului, de la inceputuri pana astazi. Evenimentul 15 noimebrie 1987, industria brasoveana.

Saturday, July 14, 2012

Razboiul crestinilor cu diavolii

CAPITOLUL I
Învăţătura despre duhurile diavoleşti, după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie
1.1. Crearea îngerilor
Dumnezeu Creatorul a făcut mai întâi lumea îngerilor, a duhurilor slujitoare (Psalm 103, 5), ca să slujească voii Sale Dumnezeiesti Prea Sfinte. Toţi îngerii au fost creaţi de Dumnezeu în acelaşi timp.
Scopurile principale pentru care au fost creaţi îngerii care formează lumea nevăzută sunt: pentru a-L slăvi pe Dumnezeu (Is. 6,3; Lc. 2,14); pentru a împlini voia lui Dumnezeu cea Sfântă (Mt. 4,11; 25,31; 1 Tim. 3,16); pentru a vesti oamenilor tainele şi voia lui Dumnezeu (Mt. 1,20; 2,13; 28,2; Lc. 1,26); pentru a-i ajuta pe oameni să se mântuiască (Ev. 1,14); pentru a ajuta sufletele oamenilor după moartea trupească şi a le duce în Rai (Lc. 16,22).
Sfânta Scriptură ne spune că sunt nouă cete îngereşti şi trei ceruri (II Cor. 12,4), conform cu descoperirea avută de Sfântul Apostol Pavel. Sfântul Dionisie Areopagitul, în cartea sa "Despre ierarhia cerească" spune că cetele îngereşti se împart în trei grupe triadice: 1. prima grupă triadică îngerească: serafimii, heruvimii şi tronurile; 2. a doua grupă triadică îngerească: domniile, stăpâniile şi puterile; 3. a treia grupă triadică îngerească: îngerii, arhanghelii şi începătoriile.
Dumnezeu îşi descoperă voinţa Sa la îngerii din ceata superioară, iar aceştia, la rândul lor, o comunică celorlalţi îngeri. În felul acesta, tainele şi puterile lui Dumnezeu urmează în ordine descendentă, de la serafim la înger şi fiecare ierarhie ulterioară este consacrată numai cu acele cunoştinţe, pe care este capabilă să le cuprindă la nivelul respectiv al dezvoltării spirituale.
Cuvântul "înger" înseamnă sol sau trimis. Îngerii au căpătat acest nume datorită slujirii lor, îndreptată de la Atotmilostivul Dumnezeu către mântuirea oamenilor. Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Îngerii nu sunt, oare, toţi duhuri slujitoare, trimise să slujească pentru cei ce vor moşteni mântuirea?" (Evrei 1,14). Sfântul Grigorie Teologul precizează: "Îngerii, fiind slujitori ai vointei dumnezeiesti, ei nu numai prin facultatea firească, dar şi în virtutea harului îmbelşugat se deplasează ca gândul peste tot. Şi, pretutindeni, sunt alături de fiecare, atât datorită iuţimii cu care îşi îndeplinesc slujirea, cât şi datorită subtilităţii esenţei lor. Crearea îngerilor a precedat crearea lumii materiale a omului" (Iov 38,7).
Sfânul Ierarh Dimitrie al Rostovului scrie: "Îngerii au fost făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, aşa cum a fost creat mai târziu omul". Iar Sfântul Ignatie Brianceaninov ne asigură: "Chipul dumnezeiesc la îngeri şi la om, constă în înţelegerea din care emană duhul, ce ajută gândul şi-l însufleţeşte. Acest chip este asemenea prototipului şi este nevăzut, aşa cum nevăzut este şi la oameni. El conduce întreaga făptură a îngerului şi a omului. Îngerii sunt, deci, fiinţe vii, raţionale, imateriale, nemuritoare, capabile să slăvească în imnuri pe Dumnezeu, făpturi limitate în timp şi în spatiu şi ca urmare au o înfăţişare proprie".
Sfântul Apostol Pavel ne limpezeşte scopul creaţiei: "Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El" (1 Coloseni 1,16). Din Apocalipsă aflăm că nu putem cunoaşte exact numărul îngerilor: "Şi era numărul îngerilor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii" (Apoc. 5,11).
Fără a cunoaşte exact firea îngerilor, putem însă să fim siguri că, îngerii nu au trup material ca oamenii, ci sunt duhuri de lumină, care răspândesc strălucirea dumnezeiască. Când, însă, primesc poruncă de la Dumnezeu, ei se pot arăta şi trupeşte, pentru a fi percepuţi de oameni, păstrându-şi însuşirile suprafireşti.
1.2. Când au apărut diavolii?
Lucifer, fiind înger de lumină şi căpetenia celei de a doua trepte îngereşti, în loc să progreseze în sfinţenie, s-a mândrit, voind să fie asemenea cu Dumnezeu (Isaia 14,14). Dumnezeu l-a blestemat, i-a luat harul Duhului Sfânt şi astfel s-a transformat în diavol (Lc.10,18). Împreună cu el au căzut şi îngerii care i-au urmat lui, (diavolii) care sunt supuşi Satanei (Efes. 6,12).
Domnul nostru Iisus Hristos ne arată căderea îngerilor: "Am văzut pe satana, căzând ca un fulger din Cer…" (Luca 10,18). Sfântul Apostol Pavel scrie că îngerii răzvrătiţi au fost aspru pedepsiţi de Dumnezeu şi trimişi în Iad, până în ziua în care vor fi judecaţi pentru păcatele lor. Iar Sf. Apostol Petru ne spune: "Dumnezeu, n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci legându-i cu legăturile întunericului în Iad, i-a dat să fie păziţi, până la judecată" (2 Ptr. 2,4). Sfântul Apostol Iuda ne spune că răzvrătirea acestor îngeri care nu au vrut să rămână în starea lor, ci au dorit să fie în locul lui Dumnezeu, a fost pedepsită astfel: "pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare, în întuneric, în lanţurile veşnice, spre ziua judecăţii celei mari" (Iuda 6).
Diavolii au însuşirile îngerilor, cu diferenţa că, deşi au fost creaţi de Dumnezeu buni şi sfinţi, ei n-au rămas în starea lor de sfinţenie şi bunătate, ci au căzut fără de întoarcere, în întunericul mândriei şi vicleniei. Aşadar, întâiul vinovat de păcat şi întemeietor al răutăţilor este diavolul: "…pentru că, de la început diavolul păcătuieşte" (1 loan 3,8). El a păcătuit, nu pentru că aşa i-ar fi fost firea, sau că ar fi primit înclinaţia spre păcat, pentru că în acest caz, vina ar fi căzut pe Dumnezeu. Dimpotrivă, fiind creat de Dumnezeu bun, el însuşi, prin propria voinţă, s-a făcut diavol, adică clevetitor, vrăjmaş, mincinos şi defăimător.
Sfântul prooroc Iezechiel spune:"…tu erai pecetea desăvârşirii, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii. Tu te-ai aflat în Eden, în grădina lui Dumnezeu"; "fost-ai fără prihană în căile tale, din ziua facerii tale şi până s-a încuibat în tine nelegiuirea" (Iezec. 28,15).
Decisiv, răul nu ţi-a fost dat ţie din afară, ci tu însuţi l-ai zămislit. Sfântul Antonie cel Mare ne învaţă scopul principal al lucrării diavoleşti pe pământ: "Diavolii se numesc aşa, nu pentru că aşa s-au făcut sau pentru că Dumnezeu i-ar fi făcut răi, ci pentru că au căzut din înţelepciunea cerească, (mândrindu-se). De atunci ne ispitesc mereu, încercând să împiedice urcarea noastră la Cer, locul de unde au căzut ei".
Oamenii, având trup şi suflet, pot să treacă de la plăcerea trupească la cea sufletească. Diavolii însă sunt lipsiţi de această posibilitate, pentru că în ei binele firesc a fost nimicit prin căderea şi pierderea harului dumnezeiesc. La oameni, binele este amestecat cu răul, dar la demoni, precumpăneşte şi acţionează numai răul.
Păcatul lor cel mai mare este ura neînfricată faţă de Dumnezeu. Ei au transformat ascultarea faţă de Dumnezeu, firească tuturor făpturilor, într-o împotrivire şi într-o vrajbă neîncetată. De aceea, căderea lor este fără de întoarcere.
Ei îşi găsesc plăcerea în tot felul de păcate, se complac mereu în rele, trecând de la un păcat la altul. Neputând săvârşi păcate trupeşti, ei păcătuiesc cu imaginaţia şi cu simţurile. Şi-au obişnuit esenţa lor cu viciile fireşti ale cărnii. Aceste vicii sunt dezvoltate la ei, mai mult decât la oameni.
Demonii nu pot face nimic rău Creatorului, Care fiind Dumnezeu Atotputernic, este inaccesibil oricăror influenţe de afară, din partea făpturilor. De aceea, demonii şi-au îndreptat toată răutatea lor, împotriva oamenilor, care sunt chipul lui Dumnezeu, creatura mâinilor Sale. Demonii, ştiind că Dumnezeu îşi iubeşte făptura sa, caută să dăuneze cât mai mult obiectului iubirii Sale. Duhurile necurate, având în sine principiul tuturor relelor, caută să-i atragă pe oameni, să-i facă robii lor, pentru a-i duce le pierzarea veşnică răzbunându-se astfel, împotriva lui Dumnezeu. Diavolul este duhul cel rău care desparte pe om de Dumnezeu şi inspiră ură, perfidie şi minciună între oameni. Ispititor (Matei 4, 3), stăpânitor al acestei lumi (Ioan 12, 31; 14, 30; 16, 11).
În Vechiul Testament, diavolul este duhul răutăţii, de a cărui fiinţă ţine însăşi păcatul, zavistia şi minciuna. Pentru că El, de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. "Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tată al minciunii" (Ioan 8,44).
Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe spun că locul diavolilor căzuţi din ceata a doua îngerească se va completa cu sfinţi, preoţi şi călugări, după care lumea se va sfârşi, datorită păcatelor oamenilor.
Libertatea vrăjmaşilor noştri depinde de sufletele omeneşti care se mântuiesc şi, de aceea, îi atacă pe oameni aşa de tare, ca să tragă cât mai multe suflete în Iad.
Dacă sufletul omului, după moartea trupului, ajunge în Rai, diavolul care l-a ispitit, va fi trimis la Satana în Iad, deoarece nu şi-a îndeplinit misiunea încredinţată. Dacă sufletul omului ajunge în Iad, diavolul care l-a ispitit va fi trimis de satana la alt om, ca să-l ispitească. O altă cauză pentru care diavolul luptă aşa de tare pe oameni este şi dorinţa de răzbunare împotriva lui Dumnezeu, Care l-a blestemat şi acest lucru îl poate realiza, prin osândirea cât mai multor suflete în Iad.
1.3. Diavolul – ucigaş de oameni
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie au numit în felurite moduri pe diavoli: "Ducă-se pe pustie", "întunecatul", "stăpânitorul morţii" (Evr. 2,14), "potrivnicul", "mincinos şi tată al minciunii" (Ioan 8,44), "cel viclean" (Matei 13,19), "urâtorul binelui", "înşelător", "şiret", "vrăjmaş", "ucigaş", "leu care răcneşte", balaur", "Belzebut" s.a. În toate aceste numiri, caracteristice sunt răutatea şi vrăjmăşia, dirijate împotriva oamenilor.
Diavolul urmăreşte, prin orice mijloc, pierderea sufletelor noastre.
1.3.1. Cum arată diavolii
Îngerii au chip şi înfăţişare, la fel ca şi chipul sufletului omenesc. Iar acest aspect exterior este constituit de chipul şi înfăţişarea omului exterior în trupul său.
Sfântul Ignatie Brianceaninov spune că sufletele îngerilor sunt nişte corpuri subtile, eterice, pe când trupurile oamenilor sunt materiale, pământeşti. Îngerii, la fel ca şi sufletele omeneşti, au membre, cap, ochi, gură, degete, mâini, picioare. Într-un cuvânt, o asemănare deplină cu a omului în trupul său. Frumuseţea virtuţilor, harul dumnezeiesc strălucesc pe figurile sfinţilor îngeri.
Chipul demonilor este întunecat şi hidos, aşa cum l-a văzut Iov pe diavol, ca un monstru hidos. Demonii s-au desfigurat, prin distrugerea în ei a binelui, prin zămislirea şi dezvoltarea în ei a răutăţilor. Aceasta a lăsat amprenta şi pe aspectul exterior.
De aceea Sfânta Scriptură îi numeşte "fiare", iar pe căpetenia lor Lucifer – balaurul cel mare (Apoc. 12,9).
Din Sfânta Scriptură aflăm că demonii au aceleaşi puteri pe care le are şi omul: văz, auz, miros, pipăit, pot vorbi şi pot fi muţi şi surzi. Însuşi Domnul Iisus l-a numit pe demon – mut şi surd (Marcu 9, 25).
În cartea Sfântului Prooroc Daniel aflăm cum îngerul l-a adus pe proorocul Avacum într-un loc îndepărtat, ca acesta să dea hrană proorocului Daniel, care se afla în groapa cu lei (Dan 4). Dar şi diavolii au capacitatea de a se deplasa rapid în spaţiu, de a "teleporta" materia, cât şi pe oameni.
În Sfânta Evanghelie de la Matei aflăm că diavolul, ispitindu-l pe Domnul Iisus Hristos, L-a dus în Sfânta Cetate şi L-a pus pe aripa templului. După aceea, l-a dus pe un munte foarte înalt (Mt. 4,1-10). În viaţa Sfântului Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului, se descrie călătoria pe care a făcut-o pe un diavol, de la Novgorod la Ierusalim şi înapoi timp de 3 ore. Este o dovadă că viteza demonului este mare, dar nu infinită (instantanee).
Demonii, asemenea îngerilor, au capacitatea să facă schimbări uimitoare în lumea materială. În cartea lui Iov (1,13-19) citim cum focul, trimis din cer de diavol, a aprins şi a ars turmele de oi şi pe păstori. Tot aici aflăm că, în urma acţiunii unui duh necurat, a venit un vânt puternic şi a prăbuşit casa în care se adunaseră fiii şi fiicele lui Iov şi care au murit. În cartea lui Tobit se descrie un demon pe nume Asmodeu, care a ucis pe cei şapte bărbaţi cu care fusese măritată, rând pe rând, Sara (Tobit 3,8).
Acţiunea duhurilor asupra materiei, ca şi alte multe însuşiri ale îngerilor, sunt descrise în Cartea Judecătorilor (6, 21). Ingerul s-a arătat viitorului judecător izraelit Ghedeon şi când acesta i-a pregătit darul, "îngerul Domnului, întinzându-si vârful toiagului ce-l avea în mână, s-a atins de carne şi de azime şi a iesit foc din piatră şi a mistuit carnea şi azimile; îngerul Domnului s-a făcut nevăzut de la ochii lui" (Jud. 6,21).
Observăm că duhurile imateriale au fost create de la început dintr-o substanţă mai subtilă decât omul şi au fost înzestrate de la început cu forţe care le îngăduie să exercite o influenţă puternică asupra lumii materiale. În afară de acestea ele au cunoştinţe foarte mari despre organizarea materiei şi legile lumii materiale şi stăpânesc mijloace care le dau posibilitatea să influenţeze legile lumii materiale. Dar aceste puteri care le posedă duhurile imateriale rele, demonii, dezorganizează şi distrug.
1.4. Unde se află duhurile necurate?
Demonii se găsesc în văzduh, adică în spaţiul de sub cer, pe suprafaţa pământului şi în iad. "Întinderea dintre cer şi pământ, tot abisul pe care îl vedem cu ochii, văzduhul, pământul, servesc drept sălăşluire duhurilor necurate, alungate din Cer" (Sf. Ignatie Brianceaninov).
În Cartea lui Iov, satana este înfăţişat ca rătăcind pe întinderea nemărginită a pământului. El cutreieră pământul "dând târcoale, chinuit fiind de o ură neîncetată faţă de neamul omenesc" (Iov 1, 7).
Sfântul Apostol Pavel numeşte pe demoni "duhurile răutăţii, care sunt în văzduhuri" (Efes 6, 12), iar pe căpetenia lor "stăpânul văzduhului" (Efes. 2,2). Demonii pot reprezenta sursa diferitelor boli şi suferinţe, deci pot intra în oameni şi animale pentru a le chinui (Luca 8,33; 13,16).
Demonii trăiesc în ape, iar acest lucru îl ştim din învătătura Bisericii Ortodoxe, care în rugăciunile sale de sfintire a apei roagă pe Dumnezeu să cureţe apa de posibila prezenţă acolo a duhurilor necurate.
Părintele Serafim Rose, vorbind despre locurile propriu-zise ale Raiului şi ale Iadului, spune că aceste locuri se găsesc în afara coordonatelor sistemului nostru spaţio-temporal. Deci sufletele oamenilor din Rai sau Iad se află într-un spaţiu de o altă natură, care începe nemijlocit de aici, dar se întinde ca şi cum ar fi în altă dimensiune.
În timpurile noastre, satana, căpetenia demonilor, se află în Iad. Sf. Prooroc Isaia a prevestit acest sălaş al satanei: "Şi acum tu cobori în Iad, în cele mai de jos ale pământului" (Is. 4,15). Cele prezise s-au împlinit odată cu venirea Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ, care l-a legat pe satana pentru toată perioada dintre cele două veniri pe pământ ale Sale: "l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui" (Apoc. 20,3). Înainte de cea de a doua venire a Domnului Iisus Hristos pe pământ: "Satana va fi dezlegat din închisoarea lui (din lad) şi va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele 4 unghiuri ale pământului" (Apoc. 20,7).
Din vieţile Sfinţilor aflăm că mai marele demonilor se află în Iad, iar la suprafaţa pământului şi în văzduh se află diavolii conduşi de căpeteniile lor, adică de duhurile necurate, din clanurile superioare. Demonii coboară în Iad pentru a-l informa pe satana asupra celor săvârşite de ei şi asupra a tot ceea ce se petrece pe pământ şi pentru a primi noi porunci şi instrucţiuni de la stăpânul lor.
După căderea lui Adam şi a Evei din Rai, mintea omenească a pierdut harul lui Dumnezeu, care o apăra de duhurile necurate. Diavolii au astfel puterea de a intra în mintea omului şi de a-i insufla gânduri păcătoase. Demonii pot să intre în oameni cu toată esenţa lor volatilă. Demonul care intră în acest fel în om nu se amestecă cu sufletul, ci trăieşte în trupul omului, posedând în chip forţat sufletul şi trupul. Datorită imaterialităţii şi subtilităţii lor, demonii pot intra într-un număr foarte mare în om (Luca 8, 30).
Sfântul Grigorie Teologul spune că: "Diavolul nu poate pune stăpânire pe noi în întregime, prin nici un fel de mijloace. Dacă stăpâneşte puternic unii oameni, acest lucru se datorează faptului că acestia s-au lăsat stăpâniţi de ei, de voie bună, fără să se împotrivească" (Iacob 4,7). Deci instalarea directă a duhului necurat în om se face numai cu îngăduinţa lui Dumnezeu, constituind adesea urmarea vieţii desfrânate şi uşuratice a celui păcătos. Sunt însă şi cazuri în care oamenii de bună voie se leapădă de Hristos şi în cadrul unor rituale demonice primesc pe diavoli (sataniştii, masonii, New Age…). În alte situaţii, Dumnezeu îngăduie diavolilor să se sălăşluiască şi să lupte pe oameni, pentru ca aceştia să se roage mai mult şi din cauza suferinţelor să nu mai păcătuiască. De remarcat este şi faptul că cel mai des se întâlneşte nu instalarea diavolului în om (îndrăcirea), ci posedarea omului de diavol, prin subordonarea sufletului său voinţei demonice. Drept exemplu ne poate servi Iuda. Cuvintele Sfintei Evanghelii că a intrat satana în Iuda nu se interpretează că Iuda s-ar fi îndrăcit. Sfântul Apostol Ioan spune că: 1. Satana a pătruns mai întâi în sufletul ucenicului, datorită lăcomiei acestuia de bani (In. 12, 6); 2. După aceasta a pus stăpânire pe inima lui (Ioan 13, 2); 3. In cele din urmă a intrat satana desăvârsit în el (Ioan 13, 27).
Aici avem un exemplu grăitor de posedare treptată de către diavol a sufletului păcătos, datorită pasiunii crescânde a acestuia pentru bani, băutură, desfrânare şi celelalte păcate. Duhul necurat se poate înfăţişa sub chip prefăcut, întinzând o cursă sau alta. El reprezintă fie răul evident, fie că se transformă în înger luminos, luând chipul binelui şi cucerind astfel minţile noastre.
Prea bunul Dumnezeu nu îngăduie diavolilor ca să lupte pe oameni peste puterile lor, ci în aceste lupte îi dă omului putere ca să poată birui. Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care este întemeietorul virtuţilor, dă putere creştinilor care se luptă cu diavolii şi în acelaşi timp smereşte mânia înverşunată a duhurilor necurate, care, fără îngăduinţa lui Dumnezeu, nu pot ispiti pe oameni (Iov. 1, 12). În lupta cu oamenii, diavolul încearcă să influenţeze trupul, simţurile, voinţa şi imaginaţia. Dar cum actionează duhurile necurate asupra trupului omenesc? S-a văzut limpede că demonii, cu îngăduinta lui Dumnezeu, pot să ucidă pe oameni sau să abată asupra lor diferite boli şi să intre în ei, adică să le stăpânească trupul (Iov 1, 13-19).
1.5. Cum ispitesc diavolii pe oameni
Diavolii si-au dezlăntuit toată mânia lor asupra oamenilor care sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu, plămada mâinilor Sale. Toate eforturile lor sunt îndreptate pentru a duce cât mai multe suflete omeneşti în Iad. Iar pentru aceasta se folosesc de toate experienţele, cunoştinţele şi forţele lor.
Diavolul, amăgind pe Adam prin Eva, a făcut să li se ia slava cu care Dumnezeu îi acoperea. Şi, astfel, Adam s-a văzut gol (trupeşte) cu toată urâţenia lui, pe care mai înainte nu o vedea, întrucât cugetul lui se desfăta de frumuseţile cele cereşti. De fapt, după căderea sa din har, cugetările lui s-au făcut pământeşti şi tindeau în jos, iar cugetul lui simplu şi bun s-a amestecat cu acel cuget trupesc al păcatului. De atunci, în jurul inimii omului roteşte acoperământul întunericului, adică focul duhului lumesc, care nu lasă mintea să creadă sau să iubească pe Dumnezeu şi nici să împlinească voia Lui Sfântă.
Creştinul are libertatea şi Puterea Harului Dumnezeiesc de a se elibera de sub dominaţia diavolului (1 Corinteni 10, 13). Sfântul Diadoh al Foticeii spune: "Din Dumezeieştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii aflăm că înainte de Sfântul Botez, Harul lui Dumnezeu îndeamnă sufletul spre fapte bune din afară, iar satana foieşte în adâncurile inimii, ascuns în gânduri" (Psalm 63, 6-7).
În momentul în care ne-am renăscut prin Sfântul Botez, diavolul lucrează din afară, iar harul lui Dumnezeu, din inimă. În inima omului se săvârşeşte războiul satanei, care fiind nevăzut nu-l simt cei mai multi creştini. Prin Sfântul Botez diavolul este scos afară din suflet, dar i se îngăduie să lucreze asupra lui prin trup.
Când Harul Dumnezeiesc părăseşte pe om, diavolii foiesc ca niste şerpi în adâncul inimii, neîngăduind deloc sufletului să caute spre dorinţa binelui. Iar când, prin rugăciune, Harul lui Dumnezeu pătrunde în minte, diavolii se strecoară ca niste nori întunecoşi prin porţile inimii, spre patimile păcatului. Deci, după Botezul creştin, diavolii petrec împrejurul inimii creştinului, lucru pe care vrăjmaşii mântuirii noastre nu vor să fie ştiut de oameni, ca nu cumva să se întrarmeze împotriva lor cu postul, rugăciunea şi Sfintele Taine.
Astfel, diavolul rămânând în exterior seduce pe om cu mândria, slava deşartă şi mai ales cu senzualitatea, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, care pune astfel la încercare virtuţile oamenilor. Astfel diavolul, prin libertatea pe care o are de la Dumnezeu, împlineşte o mare iconomie (Simeon Metafrastul, Filocalia vol. 6, p. 315).
Există, în cei care se îndulcesc cu patimile, simţirea unei iubiri pătimaşe a trupurilor şi un duh necurat diavolesc sălăşluit în însăşi simţirea celui luptat de desfrânare. Acesta simte arderea dureroasă a trupului, ca şi cum ar fi într-un cuptor de foc. Acest lucru îl face să nu se teamă de Dumnezeu, să dispreţuiască aducerea aminte de chinurile Iadului, să fie nepăsător faţă de Biserică şi rugăciune. Ajunge astfel ca un ieşit din minţi şi din sine şi ameţit de pofta desfrânării. Persoanele care îşi imaginează şi visează des că fac păcatul desfrânării pot ajunge după o perioadă de timp să desfrâneze cu diavolii. Sunt şi femei care trimit diavolii desfrânării la bărbaţi, în timp ce aceştia dorm, pentru a-i stârni spre desfrânare.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: "Când duhul necurat iese din om (prin Sfântul Botez, Sfânta Împărtăşanie şi celelalte Sfinte Taine) umblă prin locuri fără de apă, căutând odihnă… Dacă însă creştinul face din nou păcate de moarte, el răstigneşte a doua oară pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Evr. 6,4-6) care se află în inima sa de la Dumnezeiescul Botez" (Galateni 3,27). Duhul necurat, neaflând odihnă, zice: "Mă voi întoarce la casa mea (inima omului, de unde a fost izgonit). Şi venind o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el si, intrând, locuieşte acolo. Şi se fac cele de pe urmă ale omului acestuia, mai rele decât cele dintâi" (Matei 12,45).
Şi astfel devine creştinul îndrăcit, chinuit de diavoli, făcând păcate din ce în ce mai mari (beţie, desfrânare, hulă, avorturi…).
1.6. Din gândurile diavoleşti
Toată lupta Bisericii şi, deci, a creştinilor este lupta cu diavolii, fiindcă ei sunt izvorul a toată răutatea şi mai ales cei care fac răul. Diavolul numai ne ispiteşte, el nu are nici o putere de a ne face rău, cât trăim în această viaţă pământească. Diavolii au atâta putere asupra noastră, câtă le dăm noi.
După căderea lui Adam şi a Evei din Rai şi pierderea comuniunii harice cu Dumnezeu, diavolii pot să vorbească sufletului omenesc prin gândurile păcătoase. Demonii ne îndeamnă prin gânduri la păcate, dar nu ne pot obliga să păcătuim. Au puterea de a ne înşela, de a ne duce în eroare prin gândurile pe care ni le insuflă.
Satana pierzând, prin mândrie şi blestem, conştiinţa dumnezeiască a ajuns neştiutor. De aceea, nu poate şti de la sine ce să facă, ci vede ce face Dumnezeu ca să ne mântuiască şi se sileşte să facă cele contrare, ca să ne piardă. Astfel, împotriva proorocilor a ridicat prooroci mincinoşi, împotriva legii – fărădelegea, împotriva virtuţilor – patimile şi păcatele, împotriva credinţei – necredinţa, hula şi erezia.
Toţi diavolii se luptă să întunece mintea noastră prin pofte, mânie şi mândrie şi apoi ne transmit gândurile cele rele şi fac pe oameni să săvârşească lucruri pe care numai cei ieşiţi din minţi le-ar putea face.
Când mintea se luminează de darul Sfântului Duh, oamenii se ruşinează de cele făcute şi de ei înşişi. De aceea, Sfinţii Părinţi ne învaţă să nu acţionăm niciodată când mintea noastră este întunecată de pofte, mânie şi mândrie.
Viclenii diavoli ne războiesc cu încercările pe care ni le aduc, îndemnându-ne fie să spunem, fie să facem ceva necuvenit, iar dacă nu reusesc ne îndeamnă să aducem multumire plină de mândrie lui Dumnezeu. Viclenii diavoli se pot retrage pentru o vreme, ca neglijând noi nişte patimi mari, pentru că le socotim mici, să le facem boli de nevindecat. Ei ne silesc fie să păcătuim, fie să judecăm pe cei care păcătuiesc.
Pe cei ce nu au cunoscut păcatul, viclenii diavoli îi îndeamnă să facă numai o încercare şi apoi să înceteze. Pe cei care au păcătuit, îi războieşte cu amintirea păcatului, pentru a cădea iarăşi. Diavolul slavei deşarte poate transmite unui frate gânduri pe care să le descopere apoi altui frate, iar acesta să spună apoi fratelui cele ce sunt în inima lui, crezând că este văzător cu duhul (diavolesc).
Demonii ştiind că oamenii iubesc adevărul, se îmbracă în haina dreptăţii şi astfel toarnă prin gânduri otravă în sufletul lor. Astfel a înşelat satana pe Eva, spunându-i cuvinte ce nu erau ale lui, ci ale lui Dumnezeu, dar amestecându-le cu minciuna (Facerea 13,1).
Satana se străduieste să ne facă să credem că tot ce ne învată el este bine. Ne sopteste la ureche: "Nu vezi că ai dreptate? Te-a jignit! Răzbună-te." De multe ori diavolul ia chipul celui cu care te-ai certat, făcându-te să te lupti cu el, în imaginatia ta. Astfel, îţi întăreste prin sugestie şi energie voinţa (Psalm 62, 4) şi de cele mai multe ori nu-ţi poţi stăpâni mânia şi ura când te întâlneşti cu persoana cu care te-ai certat şi te răzbuni.
Diavolul mândriei înalţă pe om până la Cer şi de acolo îl aruncă în fundul Iadului. Istoria mândriei omeneşti se rezumă la diversele moduri în care oamenii s-au lăudat cu lucrările lui Dumnezeu şi s-au pus în locul Lui.
Vicleanul diavol învaţă pe oameni să mintă cu gândul, cu cuvântul şi cu felul lor de viaţă. De multe ori cei aflaţi sub inspiraţia lui nu-şi dau seama că mint şi că sunt conduşi de diavoli. Şi mai grav este când astfel de oameni sunt investiţi cu funcţii politice şi sociale.
Există diavoli necuraţi care ne sfătuiesc nu numai să facem păcate, ci să facem părtaşi şi pe alţii la săvârşirea răului, ca să ne pricinuiască o şi mai mare osândă. Mulţi oameni se bucură când îşi asociază şi pe alţi oameni la păcatele lor. Parcă le justifică, le micşorează şi le dă curaj.
Ispititorul diavol caută să transforme puterile sufleteşti cu care ne-a înzestrat Dumnezeu în puteri distrugătoare pentru suflet. Astfel, puterea seminală care se află în noi pentru naşterea de prunci, diavolii ne-o schimbă spre desfrânare. Puterea mânioasă pe care o avem pentru a munci şi a ne lupta sufleteşte cu diavolii ne-o schimba spre ura şi distrugerea aproapelui.
În momentele de mânie, pentru a ne lupta cu diavolii şi nu cu oamenii, trebuie să spunem rugăciuni scurte, puternice şi dese, cu gândul: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă"; "Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!" Sfinţii Părinţi spun că atunci când suntem mânioşi, dacă ne certăm cu oamenii vom petrece în pace cu diavolii, iar dacă ne vom lupta cu diavolii prin rugăciune, împotrivire şi smerenie, vom fi în pace cu oamenii.
Avem în noi puterea râvnitoare spre virtute, dar potrivnicul diavol ne îndeamnă să râvnim păcatele. Avem în noi poftirea slavei cereşti, dar vrăjmasul diavol ne-o schimbă spre poftirea acestei lumi păcătoase. Avem în noi bucuria pentru Domnul şi faptele cele mântuitoare, dar duşmanul diavol o transformă în bucuria şi plăcerea păcatelor.
Tradiţia noastră creştină spune că diavolul dispune de multe posibilităţi de înşelare: cu cel inteligent face pe înţeleptul, cu cel mai puţin înţelept face pe prostul. Poate să ne captiveze sub influenţa citirii unei cărti scrise sub inspiratia lui. Fiind duh, lucrează asupra mintii noastre, şoptind: "Nu asculta de duhovnic, nu te spovedi, nu te sfătui cu alţii, să nu mergi la Biserică…"
Este un sfătuitor care ne asigură întotdeauna că ne vrea binele. Ne stimulează plăcerile lumeşti şi ale păcatelor, ale celor care se obţin prin muncă necinstită şi înşelăciune. Printre altele ne prezintă răul sub chipul binelui. Chiar atunci când ne îndeamnă la bine, o face cu scopuri rele.
Vicleanul diavol jubilează numai atunci când înşeală pe cineva, când oamenii iau de bun şi adevărat ceea ce este fals şi minciună. Multora, suprafaţa faptei li se pare bună. Naivii se înduioşează. Face şi bine, dar aranjează să iasă rău. Te îndeamnă să mănânci peste măsură ca să te îmbolnăveşti, îţi spune să bei ca să te îmbeţi, îţi aţâţă drepturile ca să-ţi pierzi măsura şi să te răzbuni, îţi şopteşte la ureche ce spun alţii despre tine pentru a-ţi dezlănţui ura, te îmbie la logică pentru a-ţi stimula încăpăţânarea.
Îi place să convingă, când înşeală. Din gura lui argumentele curg în cascadă. Când se retrage, o face pentru a ne distrage atenţia şi a-şi schimba tactica. Pe cel care trăieşte în robia păcatelor, vrăjmaşul diavol se sileşte să-i şteargâ orice gând bun care l-ar aduce la pocăinţă. Cu uneltiri dinainte pregătite şi cu prilejurile pe care le are, îl face să cadă în aceleaşi păcate sau în păca-te mai mari.
Pe cei care îşi dau seama de viaţa păcătoasă pe care o trăiesc şi vor s-o schimbe, demonul îi amăgeşte cu această armă: "Nu te îndrepta astăzi, ci lasă pe mâine spovedania. Ai să te spovedeşti în postul celălalt. Doar nu ai să mori astăzi".
Nu lăsati pe mâine îndreptarea voastră, pentru că nu stiti clipa când veţi pleca din această lume. Pe cei care sunt râvnitori, diavolul îi pune să facă nevointă peste măsură, aruncându-i în păcatul mândriei. Celui bolnav, care suferă cu multumire boala lui, îi spune câte fapte bune ar fi putut face dacă ar fi fost sănătos şi prin aceste cugete îl face pe creştin să-şi piardă răbdarea şi chiar să cârtească împotriva lui Dumnezeu, pentru boala sa.
De cele mai multe ori diavolul ne aduce argumente din Sfânta Scriptură pentru a păcătui. Diavolul este cel care împarte, cel care dezbină, cel care pune să se lupte om cu om, confesiuni religioase, grupări etnice, partide politice, armate cu armate.
Demonii sunt cei care organizează, prin gândurile insuflate, împotrivirea părţilor una cu alta, din diferite motive. Acesta este rolul lui principal. Din dorinţă de răzbunare împotriva lui Dumnezeu, caută să ne piardă şi pe noi oamenii. Pe cei ce sunt în lume şi sunt aproape de materiile patimilor, diavolii îi luptă cu războiul lucrurilor. Iar pe cei aflaţi în pustie, datorită rarităţii lucrurilor, diavolii caută să-i surpe cu gândurile.
Vrăjmaşul omului, ocrotitorul curviei, spune că Dumnezeu este iubitor de oameni şi dă iertare pentru patima aceasta, ca una ce este naturală şi necesară. După ce am săvârşit fapta, ne scufundă în deznădejde, spunându-ne că Dumnezeu este drept judecător şi fără de milă.
Un alt scop al lor este să ne murdărească în stare de veghe, prin aducerea aminte de visele desfrânate. De multe ori diavolii se aşează în stomac şi nu lasă pe om să se sature, chiar dacă ar mânca tot Egiptul şi ar bea tot Nilul (Sfântul Ioan Scărarul).
Cel mai mult se străduiesc diavolii, duminica şi în timpul sărbătorilor religioase, să facă pe creştini ca să nu meargă la Sfânta Biserică. De cu seară îi pune să meargă la petreceri, să se uite la filme pornografice, să aibă legături trupeşti, iar dimineaţa, când se trezesc cu sufletul şi trupul pline de desfrânare, le dă dureri de cap şi oboseală ca să nu poată merge la Biserică. Pe unii îi pune să facă mâncare, să plece la cumpărături, la meci sau să se închine la televizor. Pe cei care prăznuiesc ziua onomastică îi conduce la cârciumă, ca să se îmbete, apoi îi pune la ceartă şi omor.
Diavolul şopteşte la urechea bărbaţilor să-şi tundă părul şi să-şi radă barba, iar la femei să se fardeze, să-şi scurteze fustele, pentru a stârni în lume putoarea desfrânării. Femeilor pasionate de lux şi de distracţii le şopteşte să se îmbrace după modă, mereu cu altfel de haine, să-şi cumpere altă mobilă, altă casă şi altă maşină. Tot diavolul şopteşte la ureche femeii ca să facă avorturi, spunându-le că fătul avortat nu este om şi deci nu au păcate de moarte.
Necuraţii demoni se duc la cei bogaţi şi le împietresc inimile, ca să nu facă milostenie, şi de multe ori îi pune să răpească şi puţina agoniseală a celor săraci. Întunecatul diavol te îndeamnă să furi şi te acoperă cu acoperământul lui, spunându-ţi că nu te vede nimeni.
Satana şopteşte la urechile creştinilor să nu facă cruce când trec pe lângă Sfânta Biserică. Vrajmaşul mântuirii noastre ne dă griji şi ocupaţii ca să întârziem la slujbele Sfintei Biserici, să plecăm mai devreme, să nu ne închinăm la Sfintele Icoane, la Sfintele Moaşte, să nu sărutăm mâna preotului, să nu plătim pomelnice pentru cei vii şi pentru cei mutaţi la cele veşnice, să stăm de vorbă cu alţi credincioşi în timpul slujbei, să vorbim de rău pe preoţi, să clevetim pe aproapele. Blestematul diavol ne împinge de la spate să facem păcatele, iar după ce le-am făcut, ne stă în faţă cu ruşinea, ca să nu le mărturisim la duhovnic. Când păcatul este mare, ne transmite gânduri de deznădejde şi de sinucidere. Când ne spovedim, ne spune să ascundem păcatele cele mari şi să dăm vina pe alţii.
Cel mai mult luptă diavolii pe creştini când se roagă. Orice crestin când se roagă poate observa cu mintea pe diavol, care caută să-l întrerupă, rătăcindu-i gândurile în toate colturile lumii şi la toate păcatele pe care le-a făcut sau le-ar putea face. Iar alţii din cauza păcatelor nu pot spune nici măcar o scurtă rugăciune şi nici să se însemneze cu Sfânta Cruce. Când ne apropiem de Sfânta împărtăşanie, diavolul ne transmite gânduri de necredinţă, ne spune că ne putem îmbolnăvi împărtăşindu-ne cu aceeaşi linguriţă. Dar oare s-a îmbolnăvit cineva când s-a împărtăsit sau a sărutat Sfintele Icoane?
Diavolul hulei de multe ori batjocoreşte pe Dumnezeu şi cele ce se săvârşesc în timpul Sfintei Liturghii. Dar nu sufletul omului rosteşte aceste cuvinte, ci însuşi diavolul. Astfel cum ar putea oamenii huli şi binecuvânta în acelaşi timp? Satana pune pe oameni să hulească pe Dumnezeu când sunt mânioşi sau când nu li se împlinesc dorinţele. Există şi un înainte mergător al duhurilor necurate, care ne ia în primire îndată ce ne sculăm din somn şi ne întinează primul nostru gând. Când ne trezim, trebuie să ne însemnăm cu Sfânta Cruce şi să ne rugăm. Necuratul diavol are obiceiul să ne săgeteze cu amintiri urâte şi gânduri desfrânate în momentul în care închidem ochii ca să dormim. Potrivnicul mântuirii noastre ne luptă ca să nu ne rugăm când ne trezim din somn sau când ne culcăm, înainte şi după masă, sau să nu împlinim tot canonul de rugăciune, post şi milostenie. El ne răpeste stihurile din gură şi ne adoarme în timpul rugăciunii.
Potrivnicul diavol şopteşte la urechile copiilor să nu asculte de părinţi şi educatori, să nu înveţe, să fugă de la şcoală şi de acasă, iar în cazul cel mai grav să se sinucidă (pentru a se răzbuna pe părinţi). Vrăjmaşul măntuirii noastre spune celor slabi în credinţă să meargă la vrăjitoare, descântătoare şi ghicitoare. Acolo săvârşesc false minuni cu puterea lor diavolească (Iesirea 7, 8, 9, 10). Necuraţii diavoli învaţă pe oameni să facă păcate împotriva firii: malahie, sodomie…
Diavolii pătrund în trupurile oamenilor, punând mai întâi stăpânire pe mintea, gândurile şi imaginaţia lor. Prin păcatele de moarte săvârsite de om, mintea acestuia pierde darul Duhului Sfânt şi nu se mai poate smeri şi lupta cu diavolii. Oamenii fiind astfel fără apărare şi lipsiţi de ajutorul lui Dumnezeu, vor fi usor învinşi de diavoli. Sunt şi situaţii în care, pentru păcatele părinţilor, diavolii se sălăşluiesc în copii.
În afară de gândurile rele pe care le transmit omului, demonii mai pot ataca partea sensorială şi voinţa omului. Sfântul Nil Sinaitul ne spune: "Când demonul cel zavistic nu izbuteşte să pună în mişcare mintea omului, el acţionează atunci asupra sângelui şi a umorilor, pentru ca prin ele să aprindă atunci imaginaţia şi s-o umple de închipuiri păcătoase".
Acţionând asupra trupului, demonul răscoleşte în om senzualitatea, furia, mânia, mâhnirea, mândria şi celelalte patimi. Acestea se pot vedea şi din viaţa Sfintei Muceniţe Iustina, căreia necuratul duh, trimis de un mare vrăjitor, i-a dezlănţuit simţurile senzualităţii şi voluptăţii. Dar demonul a fost alungat prin rugăciunea sfintei, cu Harul lui Dumnezeu.
Deci, diavolii ne insuflă diverse gânduri rele, pe care omul neduhovnicesc nu poate să le deosebească şi le ia ca gânduri proprii. Acceptând gândurile rele, omul devine un promotor al voinţei diavoleşti, care încetul cu încetul va pune stăpânire pe el. Astfel poate deveni omul inconştient, un slujitor al diavolilor. Iar acest lucru se întâmplă atât la oamenii simpli, cât şi la cei cu funcţii sociale sau politice.
Alteori, voinţa unui astfel de om este atât de puternic unită cu diavolii, încât nu mai ascultă de sfaturile duhovnicului. Demonii, în lupta pe care o duc împotriva creştinilor nu cunosc aşezarea inimilor lor, nu le pot cunoaşte gândurile. Dar ei le deduc, după cuvintele pe care le vorbim, după gesturile pe care le facem. (După cum mergem, după cum privim, după cum vorbim, demonii pot să cunoască starea noastră sufletească lăuntrică).
De asemenea, după cum primim gândurile păcătoase pe care ni le transmite, diavolul intuieşte păcatele spre care noi suntem înclinaţi. Astfel, în timpul rugăciunii personale sau în timpul slujbelor bisericeşti, demonii caută să ne întunece mintea noastră cu gânduri necurate, potrivite cu înclinaţiile noastre spre păcate, ne învaţă Evagrie monahul.
Sfântul Isidor Pelusiotul spune: "Diavolul nu stie care ne sunt gândurile noastre, pentru că acest lucru tine exclusiv de puterea lui Dumnezeu. Însă el ne ghiceşte gândurile după gesturi şi vorbe. Astfel, de exemplu, vede că cineva priveşte cu patimă la frumuseţea cuiva. Profitând de înclinarea acestuia, de îndată îi transmite gânduri şi imagini desfrânate".
Războiul diavolilor cu gândurile este mai cumplit decât războiul cu lucrurile. Pentru că războiul cu lucrurile are trebuinţă de timp, loc şi iscusinţă. Ajutor împotriva acestor lupte netrupesti ni s-a dat rugăciunea curată, din care pricină s-a rânduit să se facă neîncetat (1 Tesalonicieni 5, 17). Rugăciunea ajutată de harul lui Dumnezeu întăreste mintea pentru luptă, ca una ce poate să lupte fără trup.
În afară de aceasta, diavolii pot transmite energie păcătoasă omului (de desfrânare, mânie, beţie, mândrie…). Dar îşi pot reface vigoarea pe seama energiei păcătoase a omului, energie eliminată de om în procesul desfătării vicioase. Sfântul Ioan Scărarul spune că diavolii nu se bucură de nimic mai mult, ca de putoarea (energia) desfrânării. Sfântul Ioan Damaschinul spune că îngerii "contemplă pe Dumnezeu, atât cât este posibil lor. Aceasta fiind hrana lor".
Demonii, pentru care contemplarea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt nu este posibilă, pot căpăta energie unii de la alţii, dar şi energie păcătoasă, de la omul păcătos. Pentru aceasta, ei trebuie mai întâi să-l facă pe om asemenea lor, căpătând astfel acces în sufletul lui. Un om pătimaş şi desfrânat este o sursă de energie păcătoasă importantă pentru duhurile necurate. Diavolii aprind în el patimile, care îi vor devora toate forţele vitale. În acelaşi timp, diavolii se hrănesc cu această energie a păcatelor.
În afară de aceasta, duhul necurat care stăpâneşte pe un om păcătos îi foloseşte trupul ca pe un instrument, pentru o mai mare realizare a patimii lui. (Exemple: artiştii de filme desfrânate, pornografice, cântăreţii de muzică desfrânată şi satanică, conducătorii şi oamenii de cultură atei şi eretici).
Iată, deci, încă o pricină pentru care diavolii se lipesc de omul păcătos din toate părţile. De remarcat este şi faptul că diavolii pot înzestra pe oamenii păcătoşi cu energie păcătoasă demonică deosebită, care le dă posibilitatea oamenilor supuşi voinţei diavoleşti să trudească necontenit pe tărâmul înmulţirii păcatelor în lume. În virtutea esenţei lor distructive, demonii, lipsiţi de capacitatea de a crea, îşi nimicesc în cele din urmă propriii lor discipoli.
Darul Duhului Sfânt curăţeşte şi sfinţeşte atât trupul, cât şi sufletul omului, iar energia păcătoasă a diavolilor este distructivă şi pentru trup şi pentru suflet.
1.7. De ce majoritatea oamenilor nu văd şi nu simt pe diavoli?
În Rai, Adam şi Eva se aflau în comuniune harică cu Dumnezeu şi cu îngerii luminii pe care îi vedeau şi cu care comunicau. Căderea în păcat a strămoşilor nostri, zămislirea în fărădelegi şi naşterea în păcat ne-a făcut incapabili să-i vedem pe îngeri. Lumea nevăzută a duhurilor s-a deschis însă celor curaţi cu inima (Mt. 5, 8). Pe aceştia demonii nu-i mai pot amăgi.
Pentru ca oamenii să-i vadă pe demoni, ei trebuie să se sfinţească şi să atingă treapta desăvârşirii creştine. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu au văzut îngeri şi oameni care au trăit o viaţă păcătoasă (exemplu: falsul prooroc Varlam).
Sfinţii Părinţi spun că pentru un om nepregătit este foarte primejdios şi păgubitor să vadă pe demoni. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: "Câţi demoni umblă în văzduh? Dacă Dumnezeu ar îngădui să ne arate chipul lor hidos şi respingător, ne-am ieşi din minţi".
Trupul nostru material este ca un paravan salvator, păzindu-ne de vederea înfricoşătoare a demonilor, care ne-ar duce la şoc psihic şi tulburare a minţii. Prezicătorii, vrăjitorii şi magii, intrând în mod conştient în legătură cu demonii, văd aceste duhuri necurate. Practicarea sistemului antihristic yoga şi a altor religii de orientare decăzută şi demonică te ajută să ai vedenii de la duhurile necurate, care din păcate sunt crezute că ar fi vedenii dumnezeieşti. În legătură cu visele, Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe ne-au dat "regula de aur" pentru interpretarea viselor: "să nu crezi în vise şi în vedenii".
Arhiepiscopul Inochentie al Hersonului, întrebat fiind de ce mulţi oameni nu simt prezenţa demonilor, a răspuns: "Pentru a simţi asupra ta atingerea duhului întunericului, trebuie să fii tu însuţi luminos, iar păcatul înseamnă întuneric". Pe o haină albă, curată, se vede orice pată, iar pe o haină murdară, neagră, nu se văd nici petele cele mai mari. Într-un suflet curat, luminos şi neprihănit, un singur gând trimis de diavol produce supărare, greutate şi durere sufletească. Iar pentru un suflet păcătos, întunecat şi plin de pofte, gândurile diavoleşti sunt imperceptibile sau sunt acceptate cu mare poftă şi plăcere. Înseşi duhurile necurate caută prin toate chipurile să se facă cât mai puţin perceptibile. Pentru că dacă ar fi uşor de văzut, cei mai multi oameni ar fugi de diavoli. Deci, iată că demonii, dominând tiranic asupra păcătoşilor, caută totodată să-i convingă cu iluzia că ar acţiona ei înşişi şi că ar fi absolut liberi în toate.
1.8. Lupta creştinilor cu diavolii
Comuniunea harică (unirea mistică) cu Mântuitorul Iisus Hristos izbăveşte pe cei credincioşi de robia diavolilor, numai în cazul în care credinţa lor este desăvârşită. Dar pentru că nu toată lumea atinge desăvârşirea, puterea diavolului în lume continuă să-i domine pe cei nedesăvârşiţi, pe măsura patimilor lor. La fel se întâmplă şi cu cei necredincioşi.
Deci numai cei credincioşi se pot izbăvi de diavoli, prin puterea lui Hristos, pe care o primesc prin Sfintele Taine, prin rugăciune şi prin celelalte fapte bune creştine. Cei care se răstignesc în Hristos, cu patimile şi păcatele lor, au putere de a birui pe diavoli. Pentru că numai prin intermediul păcatelor şi al slăbiciunilor demonii se lipsesc de sufletul omului. Atâta timp cât omul trăieşte în păcate, el este orb şi surd faţă de Lumina Evangheliei.
Sfântul Grigorie de Nissa spune: "…Când fiinţa noastră a căzut în păcat, Dumnezeu n-a lăsat căderea noastră fără Providenţa Sa, ci în ajutorul vieţii fiecăruia pune un înger, iar pe de altă parte Satana încearcă să facă acelaşi lucru, prin mijlocirea unui demon viclean care ar dăuna vieţii omeneşti".
Omul însă, aflându-se între înger şi demon, prin el însuşi îi dă putere mai mare unuia, faţă de celălalt, asupra sa. El îşi alege prin liberă voinţa sa un învăţător (sfătuitor) din cei doi. Îngerul lui Dumnezeu îi îndreaptă gândurile către faptele virtuoase, iar diavolul îl ispiteşte cu plăcerile materiale, din care nu există nici o nădejde de mântuire.
După cum aflăm din scrierile Sfinţilor Părinţi, omul este acela care, în cele din urmă, face alegerea între bine şi rău. Atunci când creştinul colaborează cu îngerul lui Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt va înfrunta uşor pe demoni. Cuviosul Ioan din Carnaf spune că atunci când creştinii rugându-se rezistă cu bărbăţie ispitelor, se căiesc pentru păcatele făcute, rabdă cu blândeţe ispitele, diavolii se chinuiesc şi se ard, dar creştinilor nu le este dat să vadă acest lucru, ca să nu se mândrească.
Rugăciunea, care face ca harul Duhului Sfânt să se reverse asupra omului, unindu-l cu Dumnezeu, îi arde pe demoni, iar aceştia, nesuferind focul haric, fug cu vaiete. Iată de ce, ori de câte ori necuratul duh ne ispiteşte, trebuie să îngenunchiem la rugăciune, care ne aduce harul lui Dumnezeu şi cu care vom fi de nebiruit. În viaţa liturgică este cunoscută puterea rugăciunii şi a tămâiei de a lunga duhurile rele. De asemenea, diavolii sunt arşi şi alungaţi de Dumnezeu, care lucrează prin Icoanele Făcătoare de Minuni şi prin Moaştele Sfinţilor.
1.9. De ce au nevoie diavolii de jertfe?
Un alt fel de hrană (energie) pentru demoni sunt jertfele. Iată ce spune Sfântul Vasile cel Mare: "Demonii, ca unii ce sunt căzuţi pradă voluptăţii şi patimilor, se desfătează şi se hrănesc cu ofrande. În timp ce jertfele se ard în foc, sângele lor se transformă prin ardere în vapori şi descompunându-se în felul acesta în particule fine, se prefac într-o stare ce corespunde esenţei demonilor. Ei se hrănesc cu aceste emanaţii, desigur nu aşa ca şi cum le-ar mânca sau şi-ar umple cu ele pântecele, ci asemenea unor animale (stridii şi alte făpturi de acest fel), care primesc hrana cu întreaga lor fiinţă. Din aceasta pricină demonii devorează cu lăcomie gazele ce se produc în urma arderilor jertfelor şi inhalează fumul aromatelor, ca substanţe pe care şi le-au adaptat pentru hrană. Iată cum se explică cultul jertfirilor în faţa statuilor idolilor, la popoarele păgâne".
Toţi idolii la care se închină păgânii sunt înconjuraţi de diavoli, care îşi găsesc plăcerea în jertfele care se fac. Iată de ce toate sectele satanice aduc jertfe de animale şi chiar umane demonilor la care se închină şi slujesc. Când se aducea jertfă unui idol (demon), o parte din ea era destinată demonului. De aceea, cel care bea din paharul umplut pentru jertfele idoleşti, bea din paharul demonului (1 Cor. 10,21).
Pentru falsele minuni pe care le făceau demonii, oamenii le aduceau jertfe şi le ofereau onoruri, măgulind astfel orgoliul satanei. Astfel de oameni sunt aşa de uniţi cu demonii, încât atunci când Dumnezeu săvârşea prin creştini o minune dumnezeiască, aceştia îi prigoneau şi-i omorau.
1.10. De ce îngăduie Dumnezeu existenţa diavolilor?
Din iconomie dumnezeiască, diavolul n-a fost trimis în Gheena sortită lui, ci a fost lăsat dezlegat pentru probarea şi cercetarea omului şi a voii lui libere, pentru ca fără voia sa să-i facă pe sfinţi mai încercaţi şi mai drepţi şi să le fie pricină de şi mai mare slavă, iar sieşi să-şi adune osândă şi mai îndreptăţită, prin răul pe care îl face şi cu ispitele pe care le ridică împotriva oamenilor.
Căpetenie a veacului acestuia şi stăpânitor al celor văzute a fost la început omul, fiind rânduit la aceasta de Dumnezeu. Pentru că nici focul nu putea ceva asupra lui, nici fiarele nu-l vătămau, nici otrava nu avea efect asupra lui. Dar odată ce a fost amăgit de diavol, a pierdut harul Duhului Sfânt şi stăpân al lumii a devenit diavolul. Din această cauză, vrăjitorii şi fermecătorii devin prin puterea diavolească făcători de minuni diavoleşti. Ei stăpânesc otrăvurile şi apa şi focul, după cum au arătat vrăjitorii din Egipt, care s-au împotrivit lui Moise (leşirea 7, 8, 9, 10) şi Simeon care s-a luptat împotriva Sfântului Apostol Petru.
Sfântul Ignatie Brianceaninov spune: "Porunca dată de Dumnezeu în Rai, care interzice omului să guste din rodul pomului cunoaşterii binelui şi a răului, nu a fost anulată. Ea îl încearcă mereu pe om, până astăzi. Mereu este prezent lângă noi diavolul şi ne îndeamnă să gustăm din rodul oprit. El nu încetează să ne ademenească prin cugetări păcătoase şi lumeşti, dezlănţuindu-ne nemăsurat patimile".
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune exact motivele pentru care Dumnezeu îngăduie existenta diavolului şi nu-l împiedică să ne atace cu ispitele sale: "în primul rând ca să cunoşti că te-ai făcut mai puternic decât diavolul, însemnându-te, în numele lui Hristos, cu Crucea dătătoare de viaţă; în al doilea rând, pentru a trăi în smerenie şi a nu te preamâri prin bogăţia darurilor şi să nu uiţi neputinta ta şi puterea celui care te ajută; în al treilea rând pentru că acest duh necurat, văzându-ţi răbdarea cu care rezişti ispitelor, să se convingă că l-ai părăsit cu desăvârşire şi te-ai depărtat de el; în al patrulea rând, pentru a avea o cunoştinţă clară asupra comorilor ce îţi sunt încredinţate, căci diavolul nici nu ar încerca să te atace dacă te-ar vedea pe treapta cea mai de sus a neprihănirii". 

Preluat de pe  http://bisericasecreta.wordpress.com/razboiul-crestinilor-cu-diavolii-invatatura-despre-duhurile-diavolesti-dupa-sfanta-scriptura-si-sfanta-traditie/

Razboiul crestinilor cu diavolii

CAPITOLUL I
Învăţătura despre duhurile diavoleşti, după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie
1.1. Crearea îngerilor
Dumnezeu Creatorul a făcut mai întâi lumea îngerilor, a duhurilor slujitoare (Psalm 103, 5), ca să slujească voii Sale Dumnezeiesti Prea Sfinte. Toţi îngerii au fost creaţi de Dumnezeu în acelaşi timp.
Scopurile principale pentru care au fost creaţi îngerii care formează lumea nevăzută sunt: pentru a-L slăvi pe Dumnezeu (Is. 6,3; Lc. 2,14); pentru a împlini voia lui Dumnezeu cea Sfântă (Mt. 4,11; 25,31; 1 Tim. 3,16); pentru a vesti oamenilor tainele şi voia lui Dumnezeu (Mt. 1,20; 2,13; 28,2; Lc. 1,26); pentru a-i ajuta pe oameni să se mântuiască (Ev. 1,14); pentru a ajuta sufletele oamenilor după moartea trupească şi a le duce în Rai (Lc. 16,22).
Sfânta Scriptură ne spune că sunt nouă cete îngereşti şi trei ceruri (II Cor. 12,4), conform cu descoperirea avută de Sfântul Apostol Pavel. Sfântul Dionisie Areopagitul, în cartea sa "Despre ierarhia cerească" spune că cetele îngereşti se împart în trei grupe triadice: 1. prima grupă triadică îngerească: serafimii, heruvimii şi tronurile; 2. a doua grupă triadică îngerească: domniile, stăpâniile şi puterile; 3. a treia grupă triadică îngerească: îngerii, arhanghelii şi începătoriile.
Dumnezeu îşi descoperă voinţa Sa la îngerii din ceata superioară, iar aceştia, la rândul lor, o comunică celorlalţi îngeri. În felul acesta, tainele şi puterile lui Dumnezeu urmează în ordine descendentă, de la serafim la înger şi fiecare ierarhie ulterioară este consacrată numai cu acele cunoştinţe, pe care este capabilă să le cuprindă la nivelul respectiv al dezvoltării spirituale.
Cuvântul "înger" înseamnă sol sau trimis. Îngerii au căpătat acest nume datorită slujirii lor, îndreptată de la Atotmilostivul Dumnezeu către mântuirea oamenilor. Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Îngerii nu sunt, oare, toţi duhuri slujitoare, trimise să slujească pentru cei ce vor moşteni mântuirea?" (Evrei 1,14). Sfântul Grigorie Teologul precizează: "Îngerii, fiind slujitori ai vointei dumnezeiesti, ei nu numai prin facultatea firească, dar şi în virtutea harului îmbelşugat se deplasează ca gândul peste tot. Şi, pretutindeni, sunt alături de fiecare, atât datorită iuţimii cu care îşi îndeplinesc slujirea, cât şi datorită subtilităţii esenţei lor. Crearea îngerilor a precedat crearea lumii materiale a omului" (Iov 38,7).
Sfânul Ierarh Dimitrie al Rostovului scrie: "Îngerii au fost făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, aşa cum a fost creat mai târziu omul". Iar Sfântul Ignatie Brianceaninov ne asigură: "Chipul dumnezeiesc la îngeri şi la om, constă în înţelegerea din care emană duhul, ce ajută gândul şi-l însufleţeşte. Acest chip este asemenea prototipului şi este nevăzut, aşa cum nevăzut este şi la oameni. El conduce întreaga făptură a îngerului şi a omului. Îngerii sunt, deci, fiinţe vii, raţionale, imateriale, nemuritoare, capabile să slăvească în imnuri pe Dumnezeu, făpturi limitate în timp şi în spatiu şi ca urmare au o înfăţişare proprie".
Sfântul Apostol Pavel ne limpezeşte scopul creaţiei: "Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El" (1 Coloseni 1,16). Din Apocalipsă aflăm că nu putem cunoaşte exact numărul îngerilor: "Şi era numărul îngerilor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii" (Apoc. 5,11).
Fără a cunoaşte exact firea îngerilor, putem însă să fim siguri că, îngerii nu au trup material ca oamenii, ci sunt duhuri de lumină, care răspândesc strălucirea dumnezeiască. Când, însă, primesc poruncă de la Dumnezeu, ei se pot arăta şi trupeşte, pentru a fi percepuţi de oameni, păstrându-şi însuşirile suprafireşti.
1.2. Când au apărut diavolii?
Lucifer, fiind înger de lumină şi căpetenia celei de a doua trepte îngereşti, în loc să progreseze în sfinţenie, s-a mândrit, voind să fie asemenea cu Dumnezeu (Isaia 14,14). Dumnezeu l-a blestemat, i-a luat harul Duhului Sfânt şi astfel s-a transformat în diavol (Lc.10,18). Împreună cu el au căzut şi îngerii care i-au urmat lui, (diavolii) care sunt supuşi Satanei (Efes. 6,12).
Domnul nostru Iisus Hristos ne arată căderea îngerilor: "Am văzut pe satana, căzând ca un fulger din Cer…" (Luca 10,18). Sfântul Apostol Pavel scrie că îngerii răzvrătiţi au fost aspru pedepsiţi de Dumnezeu şi trimişi în Iad, până în ziua în care vor fi judecaţi pentru păcatele lor. Iar Sf. Apostol Petru ne spune: "Dumnezeu, n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci legându-i cu legăturile întunericului în Iad, i-a dat să fie păziţi, până la judecată" (2 Ptr. 2,4). Sfântul Apostol Iuda ne spune că răzvrătirea acestor îngeri care nu au vrut să rămână în starea lor, ci au dorit să fie în locul lui Dumnezeu, a fost pedepsită astfel: "pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare, în întuneric, în lanţurile veşnice, spre ziua judecăţii celei mari" (Iuda 6).
Diavolii au însuşirile îngerilor, cu diferenţa că, deşi au fost creaţi de Dumnezeu buni şi sfinţi, ei n-au rămas în starea lor de sfinţenie şi bunătate, ci au căzut fără de întoarcere, în întunericul mândriei şi vicleniei. Aşadar, întâiul vinovat de păcat şi întemeietor al răutăţilor este diavolul: "…pentru că, de la început diavolul păcătuieşte" (1 loan 3,8). El a păcătuit, nu pentru că aşa i-ar fi fost firea, sau că ar fi primit înclinaţia spre păcat, pentru că în acest caz, vina ar fi căzut pe Dumnezeu. Dimpotrivă, fiind creat de Dumnezeu bun, el însuşi, prin propria voinţă, s-a făcut diavol, adică clevetitor, vrăjmaş, mincinos şi defăimător.
Sfântul prooroc Iezechiel spune:"…tu erai pecetea desăvârşirii, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii. Tu te-ai aflat în Eden, în grădina lui Dumnezeu"; "fost-ai fără prihană în căile tale, din ziua facerii tale şi până s-a încuibat în tine nelegiuirea" (Iezec. 28,15).
Decisiv, răul nu ţi-a fost dat ţie din afară, ci tu însuţi l-ai zămislit. Sfântul Antonie cel Mare ne învaţă scopul principal al lucrării diavoleşti pe pământ: "Diavolii se numesc aşa, nu pentru că aşa s-au făcut sau pentru că Dumnezeu i-ar fi făcut răi, ci pentru că au căzut din înţelepciunea cerească, (mândrindu-se). De atunci ne ispitesc mereu, încercând să împiedice urcarea noastră la Cer, locul de unde au căzut ei".
Oamenii, având trup şi suflet, pot să treacă de la plăcerea trupească la cea sufletească. Diavolii însă sunt lipsiţi de această posibilitate, pentru că în ei binele firesc a fost nimicit prin căderea şi pierderea harului dumnezeiesc. La oameni, binele este amestecat cu răul, dar la demoni, precumpăneşte şi acţionează numai răul.
Păcatul lor cel mai mare este ura neînfricată faţă de Dumnezeu. Ei au transformat ascultarea faţă de Dumnezeu, firească tuturor făpturilor, într-o împotrivire şi într-o vrajbă neîncetată. De aceea, căderea lor este fără de întoarcere.
Ei îşi găsesc plăcerea în tot felul de păcate, se complac mereu în rele, trecând de la un păcat la altul. Neputând săvârşi păcate trupeşti, ei păcătuiesc cu imaginaţia şi cu simţurile. Şi-au obişnuit esenţa lor cu viciile fireşti ale cărnii. Aceste vicii sunt dezvoltate la ei, mai mult decât la oameni.
Demonii nu pot face nimic rău Creatorului, Care fiind Dumnezeu Atotputernic, este inaccesibil oricăror influenţe de afară, din partea făpturilor. De aceea, demonii şi-au îndreptat toată răutatea lor, împotriva oamenilor, care sunt chipul lui Dumnezeu, creatura mâinilor Sale. Demonii, ştiind că Dumnezeu îşi iubeşte făptura sa, caută să dăuneze cât mai mult obiectului iubirii Sale. Duhurile necurate, având în sine principiul tuturor relelor, caută să-i atragă pe oameni, să-i facă robii lor, pentru a-i duce le pierzarea veşnică răzbunându-se astfel, împotriva lui Dumnezeu. Diavolul este duhul cel rău care desparte pe om de Dumnezeu şi inspiră ură, perfidie şi minciună între oameni. Ispititor (Matei 4, 3), stăpânitor al acestei lumi (Ioan 12, 31; 14, 30; 16, 11).
În Vechiul Testament, diavolul este duhul răutăţii, de a cărui fiinţă ţine însăşi păcatul, zavistia şi minciuna. Pentru că El, de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. "Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tată al minciunii" (Ioan 8,44).
Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe spun că locul diavolilor căzuţi din ceata a doua îngerească se va completa cu sfinţi, preoţi şi călugări, după care lumea se va sfârşi, datorită păcatelor oamenilor.
Libertatea vrăjmaşilor noştri depinde de sufletele omeneşti care se mântuiesc şi, de aceea, îi atacă pe oameni aşa de tare, ca să tragă cât mai multe suflete în Iad.
Dacă sufletul omului, după moartea trupului, ajunge în Rai, diavolul care l-a ispitit, va fi trimis la Satana în Iad, deoarece nu şi-a îndeplinit misiunea încredinţată. Dacă sufletul omului ajunge în Iad, diavolul care l-a ispitit va fi trimis de satana la alt om, ca să-l ispitească. O altă cauză pentru care diavolul luptă aşa de tare pe oameni este şi dorinţa de răzbunare împotriva lui Dumnezeu, Care l-a blestemat şi acest lucru îl poate realiza, prin osândirea cât mai multor suflete în Iad.
1.3. Diavolul – ucigaş de oameni
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie au numit în felurite moduri pe diavoli: "Ducă-se pe pustie", "întunecatul", "stăpânitorul morţii" (Evr. 2,14), "potrivnicul", "mincinos şi tată al minciunii" (Ioan 8,44), "cel viclean" (Matei 13,19), "urâtorul binelui", "înşelător", "şiret", "vrăjmaş", "ucigaş", "leu care răcneşte", balaur", "Belzebut" s.a. În toate aceste numiri, caracteristice sunt răutatea şi vrăjmăşia, dirijate împotriva oamenilor.
Diavolul urmăreşte, prin orice mijloc, pierderea sufletelor noastre.
1.3.1. Cum arată diavolii
Îngerii au chip şi înfăţişare, la fel ca şi chipul sufletului omenesc. Iar acest aspect exterior este constituit de chipul şi înfăţişarea omului exterior în trupul său.
Sfântul Ignatie Brianceaninov spune că sufletele îngerilor sunt nişte corpuri subtile, eterice, pe când trupurile oamenilor sunt materiale, pământeşti. Îngerii, la fel ca şi sufletele omeneşti, au membre, cap, ochi, gură, degete, mâini, picioare. Într-un cuvânt, o asemănare deplină cu a omului în trupul său. Frumuseţea virtuţilor, harul dumnezeiesc strălucesc pe figurile sfinţilor îngeri.
Chipul demonilor este întunecat şi hidos, aşa cum l-a văzut Iov pe diavol, ca un monstru hidos. Demonii s-au desfigurat, prin distrugerea în ei a binelui, prin zămislirea şi dezvoltarea în ei a răutăţilor. Aceasta a lăsat amprenta şi pe aspectul exterior.
De aceea Sfânta Scriptură îi numeşte "fiare", iar pe căpetenia lor Lucifer – balaurul cel mare (Apoc. 12,9).
Din Sfânta Scriptură aflăm că demonii au aceleaşi puteri pe care le are şi omul: văz, auz, miros, pipăit, pot vorbi şi pot fi muţi şi surzi. Însuşi Domnul Iisus l-a numit pe demon – mut şi surd (Marcu 9, 25).
În cartea Sfântului Prooroc Daniel aflăm cum îngerul l-a adus pe proorocul Avacum într-un loc îndepărtat, ca acesta să dea hrană proorocului Daniel, care se afla în groapa cu lei (Dan 4). Dar şi diavolii au capacitatea de a se deplasa rapid în spaţiu, de a "teleporta" materia, cât şi pe oameni.
În Sfânta Evanghelie de la Matei aflăm că diavolul, ispitindu-l pe Domnul Iisus Hristos, L-a dus în Sfânta Cetate şi L-a pus pe aripa templului. După aceea, l-a dus pe un munte foarte înalt (Mt. 4,1-10). În viaţa Sfântului Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului, se descrie călătoria pe care a făcut-o pe un diavol, de la Novgorod la Ierusalim şi înapoi timp de 3 ore. Este o dovadă că viteza demonului este mare, dar nu infinită (instantanee).
Demonii, asemenea îngerilor, au capacitatea să facă schimbări uimitoare în lumea materială. În cartea lui Iov (1,13-19) citim cum focul, trimis din cer de diavol, a aprins şi a ars turmele de oi şi pe păstori. Tot aici aflăm că, în urma acţiunii unui duh necurat, a venit un vânt puternic şi a prăbuşit casa în care se adunaseră fiii şi fiicele lui Iov şi care au murit. În cartea lui Tobit se descrie un demon pe nume Asmodeu, care a ucis pe cei şapte bărbaţi cu care fusese măritată, rând pe rând, Sara (Tobit 3,8).
Acţiunea duhurilor asupra materiei, ca şi alte multe însuşiri ale îngerilor, sunt descrise în Cartea Judecătorilor (6, 21). Ingerul s-a arătat viitorului judecător izraelit Ghedeon şi când acesta i-a pregătit darul, "îngerul Domnului, întinzându-si vârful toiagului ce-l avea în mână, s-a atins de carne şi de azime şi a iesit foc din piatră şi a mistuit carnea şi azimile; îngerul Domnului s-a făcut nevăzut de la ochii lui" (Jud. 6,21).
Observăm că duhurile imateriale au fost create de la început dintr-o substanţă mai subtilă decât omul şi au fost înzestrate de la început cu forţe care le îngăduie să exercite o influenţă puternică asupra lumii materiale. În afară de acestea ele au cunoştinţe foarte mari despre organizarea materiei şi legile lumii materiale şi stăpânesc mijloace care le dau posibilitatea să influenţeze legile lumii materiale. Dar aceste puteri care le posedă duhurile imateriale rele, demonii, dezorganizează şi distrug.
1.4. Unde se află duhurile necurate?
Demonii se găsesc în văzduh, adică în spaţiul de sub cer, pe suprafaţa pământului şi în iad. "Întinderea dintre cer şi pământ, tot abisul pe care îl vedem cu ochii, văzduhul, pământul, servesc drept sălăşluire duhurilor necurate, alungate din Cer" (Sf. Ignatie Brianceaninov).
În Cartea lui Iov, satana este înfăţişat ca rătăcind pe întinderea nemărginită a pământului. El cutreieră pământul "dând târcoale, chinuit fiind de o ură neîncetată faţă de neamul omenesc" (Iov 1, 7).
Sfântul Apostol Pavel numeşte pe demoni "duhurile răutăţii, care sunt în văzduhuri" (Efes 6, 12), iar pe căpetenia lor "stăpânul văzduhului" (Efes. 2,2). Demonii pot reprezenta sursa diferitelor boli şi suferinţe, deci pot intra în oameni şi animale pentru a le chinui (Luca 8,33; 13,16).
Demonii trăiesc în ape, iar acest lucru îl ştim din învătătura Bisericii Ortodoxe, care în rugăciunile sale de sfintire a apei roagă pe Dumnezeu să cureţe apa de posibila prezenţă acolo a duhurilor necurate.
Părintele Serafim Rose, vorbind despre locurile propriu-zise ale Raiului şi ale Iadului, spune că aceste locuri se găsesc în afara coordonatelor sistemului nostru spaţio-temporal. Deci sufletele oamenilor din Rai sau Iad se află într-un spaţiu de o altă natură, care începe nemijlocit de aici, dar se întinde ca şi cum ar fi în altă dimensiune.
În timpurile noastre, satana, căpetenia demonilor, se află în Iad. Sf. Prooroc Isaia a prevestit acest sălaş al satanei: "Şi acum tu cobori în Iad, în cele mai de jos ale pământului" (Is. 4,15). Cele prezise s-au împlinit odată cu venirea Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ, care l-a legat pe satana pentru toată perioada dintre cele două veniri pe pământ ale Sale: "l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui" (Apoc. 20,3). Înainte de cea de a doua venire a Domnului Iisus Hristos pe pământ: "Satana va fi dezlegat din închisoarea lui (din lad) şi va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele 4 unghiuri ale pământului" (Apoc. 20,7).
Din vieţile Sfinţilor aflăm că mai marele demonilor se află în Iad, iar la suprafaţa pământului şi în văzduh se află diavolii conduşi de căpeteniile lor, adică de duhurile necurate, din clanurile superioare. Demonii coboară în Iad pentru a-l informa pe satana asupra celor săvârşite de ei şi asupra a tot ceea ce se petrece pe pământ şi pentru a primi noi porunci şi instrucţiuni de la stăpânul lor.
După căderea lui Adam şi a Evei din Rai, mintea omenească a pierdut harul lui Dumnezeu, care o apăra de duhurile necurate. Diavolii au astfel puterea de a intra în mintea omului şi de a-i insufla gânduri păcătoase. Demonii pot să intre în oameni cu toată esenţa lor volatilă. Demonul care intră în acest fel în om nu se amestecă cu sufletul, ci trăieşte în trupul omului, posedând în chip forţat sufletul şi trupul. Datorită imaterialităţii şi subtilităţii lor, demonii pot intra într-un număr foarte mare în om (Luca 8, 30).
Sfântul Grigorie Teologul spune că: "Diavolul nu poate pune stăpânire pe noi în întregime, prin nici un fel de mijloace. Dacă stăpâneşte puternic unii oameni, acest lucru se datorează faptului că acestia s-au lăsat stăpâniţi de ei, de voie bună, fără să se împotrivească" (Iacob 4,7). Deci instalarea directă a duhului necurat în om se face numai cu îngăduinţa lui Dumnezeu, constituind adesea urmarea vieţii desfrânate şi uşuratice a celui păcătos. Sunt însă şi cazuri în care oamenii de bună voie se leapădă de Hristos şi în cadrul unor rituale demonice primesc pe diavoli (sataniştii, masonii, New Age…). În alte situaţii, Dumnezeu îngăduie diavolilor să se sălăşluiască şi să lupte pe oameni, pentru ca aceştia să se roage mai mult şi din cauza suferinţelor să nu mai păcătuiască. De remarcat este şi faptul că cel mai des se întâlneşte nu instalarea diavolului în om (îndrăcirea), ci posedarea omului de diavol, prin subordonarea sufletului său voinţei demonice. Drept exemplu ne poate servi Iuda. Cuvintele Sfintei Evanghelii că a intrat satana în Iuda nu se interpretează că Iuda s-ar fi îndrăcit. Sfântul Apostol Ioan spune că: 1. Satana a pătruns mai întâi în sufletul ucenicului, datorită lăcomiei acestuia de bani (In. 12, 6); 2. După aceasta a pus stăpânire pe inima lui (Ioan 13, 2); 3. In cele din urmă a intrat satana desăvârsit în el (Ioan 13, 27).
Aici avem un exemplu grăitor de posedare treptată de către diavol a sufletului păcătos, datorită pasiunii crescânde a acestuia pentru bani, băutură, desfrânare şi celelalte păcate. Duhul necurat se poate înfăţişa sub chip prefăcut, întinzând o cursă sau alta. El reprezintă fie răul evident, fie că se transformă în înger luminos, luând chipul binelui şi cucerind astfel minţile noastre.
Prea bunul Dumnezeu nu îngăduie diavolilor ca să lupte pe oameni peste puterile lor, ci în aceste lupte îi dă omului putere ca să poată birui. Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care este întemeietorul virtuţilor, dă putere creştinilor care se luptă cu diavolii şi în acelaşi timp smereşte mânia înverşunată a duhurilor necurate, care, fără îngăduinţa lui Dumnezeu, nu pot ispiti pe oameni (Iov. 1, 12). În lupta cu oamenii, diavolul încearcă să influenţeze trupul, simţurile, voinţa şi imaginaţia. Dar cum actionează duhurile necurate asupra trupului omenesc? S-a văzut limpede că demonii, cu îngăduinta lui Dumnezeu, pot să ucidă pe oameni sau să abată asupra lor diferite boli şi să intre în ei, adică să le stăpânească trupul (Iov 1, 13-19).
1.5. Cum ispitesc diavolii pe oameni
Diavolii si-au dezlăntuit toată mânia lor asupra oamenilor care sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu, plămada mâinilor Sale. Toate eforturile lor sunt îndreptate pentru a duce cât mai multe suflete omeneşti în Iad. Iar pentru aceasta se folosesc de toate experienţele, cunoştinţele şi forţele lor.
Diavolul, amăgind pe Adam prin Eva, a făcut să li se ia slava cu care Dumnezeu îi acoperea. Şi, astfel, Adam s-a văzut gol (trupeşte) cu toată urâţenia lui, pe care mai înainte nu o vedea, întrucât cugetul lui se desfăta de frumuseţile cele cereşti. De fapt, după căderea sa din har, cugetările lui s-au făcut pământeşti şi tindeau în jos, iar cugetul lui simplu şi bun s-a amestecat cu acel cuget trupesc al păcatului. De atunci, în jurul inimii omului roteşte acoperământul întunericului, adică focul duhului lumesc, care nu lasă mintea să creadă sau să iubească pe Dumnezeu şi nici să împlinească voia Lui Sfântă.
Creştinul are libertatea şi Puterea Harului Dumnezeiesc de a se elibera de sub dominaţia diavolului (1 Corinteni 10, 13). Sfântul Diadoh al Foticeii spune: "Din Dumezeieştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii aflăm că înainte de Sfântul Botez, Harul lui Dumnezeu îndeamnă sufletul spre fapte bune din afară, iar satana foieşte în adâncurile inimii, ascuns în gânduri" (Psalm 63, 6-7).
În momentul în care ne-am renăscut prin Sfântul Botez, diavolul lucrează din afară, iar harul lui Dumnezeu, din inimă. În inima omului se săvârşeşte războiul satanei, care fiind nevăzut nu-l simt cei mai multi creştini. Prin Sfântul Botez diavolul este scos afară din suflet, dar i se îngăduie să lucreze asupra lui prin trup.
Când Harul Dumnezeiesc părăseşte pe om, diavolii foiesc ca niste şerpi în adâncul inimii, neîngăduind deloc sufletului să caute spre dorinţa binelui. Iar când, prin rugăciune, Harul lui Dumnezeu pătrunde în minte, diavolii se strecoară ca niste nori întunecoşi prin porţile inimii, spre patimile păcatului. Deci, după Botezul creştin, diavolii petrec împrejurul inimii creştinului, lucru pe care vrăjmaşii mântuirii noastre nu vor să fie ştiut de oameni, ca nu cumva să se întrarmeze împotriva lor cu postul, rugăciunea şi Sfintele Taine.
Astfel, diavolul rămânând în exterior seduce pe om cu mândria, slava deşartă şi mai ales cu senzualitatea, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, care pune astfel la încercare virtuţile oamenilor. Astfel diavolul, prin libertatea pe care o are de la Dumnezeu, împlineşte o mare iconomie (Simeon Metafrastul, Filocalia vol. 6, p. 315).
Există, în cei care se îndulcesc cu patimile, simţirea unei iubiri pătimaşe a trupurilor şi un duh necurat diavolesc sălăşluit în însăşi simţirea celui luptat de desfrânare. Acesta simte arderea dureroasă a trupului, ca şi cum ar fi într-un cuptor de foc. Acest lucru îl face să nu se teamă de Dumnezeu, să dispreţuiască aducerea aminte de chinurile Iadului, să fie nepăsător faţă de Biserică şi rugăciune. Ajunge astfel ca un ieşit din minţi şi din sine şi ameţit de pofta desfrânării. Persoanele care îşi imaginează şi visează des că fac păcatul desfrânării pot ajunge după o perioadă de timp să desfrâneze cu diavolii. Sunt şi femei care trimit diavolii desfrânării la bărbaţi, în timp ce aceştia dorm, pentru a-i stârni spre desfrânare.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: "Când duhul necurat iese din om (prin Sfântul Botez, Sfânta Împărtăşanie şi celelalte Sfinte Taine) umblă prin locuri fără de apă, căutând odihnă… Dacă însă creştinul face din nou păcate de moarte, el răstigneşte a doua oară pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Evr. 6,4-6) care se află în inima sa de la Dumnezeiescul Botez" (Galateni 3,27). Duhul necurat, neaflând odihnă, zice: "Mă voi întoarce la casa mea (inima omului, de unde a fost izgonit). Şi venind o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el si, intrând, locuieşte acolo. Şi se fac cele de pe urmă ale omului acestuia, mai rele decât cele dintâi" (Matei 12,45).
Şi astfel devine creştinul îndrăcit, chinuit de diavoli, făcând păcate din ce în ce mai mari (beţie, desfrânare, hulă, avorturi…).
1.6. Din gândurile diavoleşti
Toată lupta Bisericii şi, deci, a creştinilor este lupta cu diavolii, fiindcă ei sunt izvorul a toată răutatea şi mai ales cei care fac răul. Diavolul numai ne ispiteşte, el nu are nici o putere de a ne face rău, cât trăim în această viaţă pământească. Diavolii au atâta putere asupra noastră, câtă le dăm noi.
După căderea lui Adam şi a Evei din Rai şi pierderea comuniunii harice cu Dumnezeu, diavolii pot să vorbească sufletului omenesc prin gândurile păcătoase. Demonii ne îndeamnă prin gânduri la păcate, dar nu ne pot obliga să păcătuim. Au puterea de a ne înşela, de a ne duce în eroare prin gândurile pe care ni le insuflă.
Satana pierzând, prin mândrie şi blestem, conştiinţa dumnezeiască a ajuns neştiutor. De aceea, nu poate şti de la sine ce să facă, ci vede ce face Dumnezeu ca să ne mântuiască şi se sileşte să facă cele contrare, ca să ne piardă. Astfel, împotriva proorocilor a ridicat prooroci mincinoşi, împotriva legii – fărădelegea, împotriva virtuţilor – patimile şi păcatele, împotriva credinţei – necredinţa, hula şi erezia.
Toţi diavolii se luptă să întunece mintea noastră prin pofte, mânie şi mândrie şi apoi ne transmit gândurile cele rele şi fac pe oameni să săvârşească lucruri pe care numai cei ieşiţi din minţi le-ar putea face.
Când mintea se luminează de darul Sfântului Duh, oamenii se ruşinează de cele făcute şi de ei înşişi. De aceea, Sfinţii Părinţi ne învaţă să nu acţionăm niciodată când mintea noastră este întunecată de pofte, mânie şi mândrie.
Viclenii diavoli ne războiesc cu încercările pe care ni le aduc, îndemnându-ne fie să spunem, fie să facem ceva necuvenit, iar dacă nu reusesc ne îndeamnă să aducem multumire plină de mândrie lui Dumnezeu. Viclenii diavoli se pot retrage pentru o vreme, ca neglijând noi nişte patimi mari, pentru că le socotim mici, să le facem boli de nevindecat. Ei ne silesc fie să păcătuim, fie să judecăm pe cei care păcătuiesc.
Pe cei ce nu au cunoscut păcatul, viclenii diavoli îi îndeamnă să facă numai o încercare şi apoi să înceteze. Pe cei care au păcătuit, îi războieşte cu amintirea păcatului, pentru a cădea iarăşi. Diavolul slavei deşarte poate transmite unui frate gânduri pe care să le descopere apoi altui frate, iar acesta să spună apoi fratelui cele ce sunt în inima lui, crezând că este văzător cu duhul (diavolesc).
Demonii ştiind că oamenii iubesc adevărul, se îmbracă în haina dreptăţii şi astfel toarnă prin gânduri otravă în sufletul lor. Astfel a înşelat satana pe Eva, spunându-i cuvinte ce nu erau ale lui, ci ale lui Dumnezeu, dar amestecându-le cu minciuna (Facerea 13,1).
Satana se străduieste să ne facă să credem că tot ce ne învată el este bine. Ne sopteste la ureche: "Nu vezi că ai dreptate? Te-a jignit! Răzbună-te." De multe ori diavolul ia chipul celui cu care te-ai certat, făcându-te să te lupti cu el, în imaginatia ta. Astfel, îţi întăreste prin sugestie şi energie voinţa (Psalm 62, 4) şi de cele mai multe ori nu-ţi poţi stăpâni mânia şi ura când te întâlneşti cu persoana cu care te-ai certat şi te răzbuni.
Diavolul mândriei înalţă pe om până la Cer şi de acolo îl aruncă în fundul Iadului. Istoria mândriei omeneşti se rezumă la diversele moduri în care oamenii s-au lăudat cu lucrările lui Dumnezeu şi s-au pus în locul Lui.
Vicleanul diavol învaţă pe oameni să mintă cu gândul, cu cuvântul şi cu felul lor de viaţă. De multe ori cei aflaţi sub inspiraţia lui nu-şi dau seama că mint şi că sunt conduşi de diavoli. Şi mai grav este când astfel de oameni sunt investiţi cu funcţii politice şi sociale.
Există diavoli necuraţi care ne sfătuiesc nu numai să facem păcate, ci să facem părtaşi şi pe alţii la săvârşirea răului, ca să ne pricinuiască o şi mai mare osândă. Mulţi oameni se bucură când îşi asociază şi pe alţi oameni la păcatele lor. Parcă le justifică, le micşorează şi le dă curaj.
Ispititorul diavol caută să transforme puterile sufleteşti cu care ne-a înzestrat Dumnezeu în puteri distrugătoare pentru suflet. Astfel, puterea seminală care se află în noi pentru naşterea de prunci, diavolii ne-o schimbă spre desfrânare. Puterea mânioasă pe care o avem pentru a munci şi a ne lupta sufleteşte cu diavolii ne-o schimba spre ura şi distrugerea aproapelui.
În momentele de mânie, pentru a ne lupta cu diavolii şi nu cu oamenii, trebuie să spunem rugăciuni scurte, puternice şi dese, cu gândul: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă"; "Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!" Sfinţii Părinţi spun că atunci când suntem mânioşi, dacă ne certăm cu oamenii vom petrece în pace cu diavolii, iar dacă ne vom lupta cu diavolii prin rugăciune, împotrivire şi smerenie, vom fi în pace cu oamenii.
Avem în noi puterea râvnitoare spre virtute, dar potrivnicul diavol ne îndeamnă să râvnim păcatele. Avem în noi poftirea slavei cereşti, dar vrăjmasul diavol ne-o schimbă spre poftirea acestei lumi păcătoase. Avem în noi bucuria pentru Domnul şi faptele cele mântuitoare, dar duşmanul diavol o transformă în bucuria şi plăcerea păcatelor.
Tradiţia noastră creştină spune că diavolul dispune de multe posibilităţi de înşelare: cu cel inteligent face pe înţeleptul, cu cel mai puţin înţelept face pe prostul. Poate să ne captiveze sub influenţa citirii unei cărti scrise sub inspiratia lui. Fiind duh, lucrează asupra mintii noastre, şoptind: "Nu asculta de duhovnic, nu te spovedi, nu te sfătui cu alţii, să nu mergi la Biserică…"
Este un sfătuitor care ne asigură întotdeauna că ne vrea binele. Ne stimulează plăcerile lumeşti şi ale păcatelor, ale celor care se obţin prin muncă necinstită şi înşelăciune. Printre altele ne prezintă răul sub chipul binelui. Chiar atunci când ne îndeamnă la bine, o face cu scopuri rele.
Vicleanul diavol jubilează numai atunci când înşeală pe cineva, când oamenii iau de bun şi adevărat ceea ce este fals şi minciună. Multora, suprafaţa faptei li se pare bună. Naivii se înduioşează. Face şi bine, dar aranjează să iasă rău. Te îndeamnă să mănânci peste măsură ca să te îmbolnăveşti, îţi spune să bei ca să te îmbeţi, îţi aţâţă drepturile ca să-ţi pierzi măsura şi să te răzbuni, îţi şopteşte la ureche ce spun alţii despre tine pentru a-ţi dezlănţui ura, te îmbie la logică pentru a-ţi stimula încăpăţânarea.
Îi place să convingă, când înşeală. Din gura lui argumentele curg în cascadă. Când se retrage, o face pentru a ne distrage atenţia şi a-şi schimba tactica. Pe cel care trăieşte în robia păcatelor, vrăjmaşul diavol se sileşte să-i şteargâ orice gând bun care l-ar aduce la pocăinţă. Cu uneltiri dinainte pregătite şi cu prilejurile pe care le are, îl face să cadă în aceleaşi păcate sau în păca-te mai mari.
Pe cei care îşi dau seama de viaţa păcătoasă pe care o trăiesc şi vor s-o schimbe, demonul îi amăgeşte cu această armă: "Nu te îndrepta astăzi, ci lasă pe mâine spovedania. Ai să te spovedeşti în postul celălalt. Doar nu ai să mori astăzi".
Nu lăsati pe mâine îndreptarea voastră, pentru că nu stiti clipa când veţi pleca din această lume. Pe cei care sunt râvnitori, diavolul îi pune să facă nevointă peste măsură, aruncându-i în păcatul mândriei. Celui bolnav, care suferă cu multumire boala lui, îi spune câte fapte bune ar fi putut face dacă ar fi fost sănătos şi prin aceste cugete îl face pe creştin să-şi piardă răbdarea şi chiar să cârtească împotriva lui Dumnezeu, pentru boala sa.
De cele mai multe ori diavolul ne aduce argumente din Sfânta Scriptură pentru a păcătui. Diavolul este cel care împarte, cel care dezbină, cel care pune să se lupte om cu om, confesiuni religioase, grupări etnice, partide politice, armate cu armate.
Demonii sunt cei care organizează, prin gândurile insuflate, împotrivirea părţilor una cu alta, din diferite motive. Acesta este rolul lui principal. Din dorinţă de răzbunare împotriva lui Dumnezeu, caută să ne piardă şi pe noi oamenii. Pe cei ce sunt în lume şi sunt aproape de materiile patimilor, diavolii îi luptă cu războiul lucrurilor. Iar pe cei aflaţi în pustie, datorită rarităţii lucrurilor, diavolii caută să-i surpe cu gândurile.
Vrăjmaşul omului, ocrotitorul curviei, spune că Dumnezeu este iubitor de oameni şi dă iertare pentru patima aceasta, ca una ce este naturală şi necesară. După ce am săvârşit fapta, ne scufundă în deznădejde, spunându-ne că Dumnezeu este drept judecător şi fără de milă.
Un alt scop al lor este să ne murdărească în stare de veghe, prin aducerea aminte de visele desfrânate. De multe ori diavolii se aşează în stomac şi nu lasă pe om să se sature, chiar dacă ar mânca tot Egiptul şi ar bea tot Nilul (Sfântul Ioan Scărarul).
Cel mai mult se străduiesc diavolii, duminica şi în timpul sărbătorilor religioase, să facă pe creştini ca să nu meargă la Sfânta Biserică. De cu seară îi pune să meargă la petreceri, să se uite la filme pornografice, să aibă legături trupeşti, iar dimineaţa, când se trezesc cu sufletul şi trupul pline de desfrânare, le dă dureri de cap şi oboseală ca să nu poată merge la Biserică. Pe unii îi pune să facă mâncare, să plece la cumpărături, la meci sau să se închine la televizor. Pe cei care prăznuiesc ziua onomastică îi conduce la cârciumă, ca să se îmbete, apoi îi pune la ceartă şi omor.
Diavolul şopteşte la urechea bărbaţilor să-şi tundă părul şi să-şi radă barba, iar la femei să se fardeze, să-şi scurteze fustele, pentru a stârni în lume putoarea desfrânării. Femeilor pasionate de lux şi de distracţii le şopteşte să se îmbrace după modă, mereu cu altfel de haine, să-şi cumpere altă mobilă, altă casă şi altă maşină. Tot diavolul şopteşte la ureche femeii ca să facă avorturi, spunându-le că fătul avortat nu este om şi deci nu au păcate de moarte.
Necuraţii demoni se duc la cei bogaţi şi le împietresc inimile, ca să nu facă milostenie, şi de multe ori îi pune să răpească şi puţina agoniseală a celor săraci. Întunecatul diavol te îndeamnă să furi şi te acoperă cu acoperământul lui, spunându-ţi că nu te vede nimeni.
Satana şopteşte la urechile creştinilor să nu facă cruce când trec pe lângă Sfânta Biserică. Vrajmaşul mântuirii noastre ne dă griji şi ocupaţii ca să întârziem la slujbele Sfintei Biserici, să plecăm mai devreme, să nu ne închinăm la Sfintele Icoane, la Sfintele Moaşte, să nu sărutăm mâna preotului, să nu plătim pomelnice pentru cei vii şi pentru cei mutaţi la cele veşnice, să stăm de vorbă cu alţi credincioşi în timpul slujbei, să vorbim de rău pe preoţi, să clevetim pe aproapele. Blestematul diavol ne împinge de la spate să facem păcatele, iar după ce le-am făcut, ne stă în faţă cu ruşinea, ca să nu le mărturisim la duhovnic. Când păcatul este mare, ne transmite gânduri de deznădejde şi de sinucidere. Când ne spovedim, ne spune să ascundem păcatele cele mari şi să dăm vina pe alţii.
Cel mai mult luptă diavolii pe creştini când se roagă. Orice crestin când se roagă poate observa cu mintea pe diavol, care caută să-l întrerupă, rătăcindu-i gândurile în toate colturile lumii şi la toate păcatele pe care le-a făcut sau le-ar putea face. Iar alţii din cauza păcatelor nu pot spune nici măcar o scurtă rugăciune şi nici să se însemneze cu Sfânta Cruce. Când ne apropiem de Sfânta împărtăşanie, diavolul ne transmite gânduri de necredinţă, ne spune că ne putem îmbolnăvi împărtăşindu-ne cu aceeaşi linguriţă. Dar oare s-a îmbolnăvit cineva când s-a împărtăsit sau a sărutat Sfintele Icoane?
Diavolul hulei de multe ori batjocoreşte pe Dumnezeu şi cele ce se săvârşesc în timpul Sfintei Liturghii. Dar nu sufletul omului rosteşte aceste cuvinte, ci însuşi diavolul. Astfel cum ar putea oamenii huli şi binecuvânta în acelaşi timp? Satana pune pe oameni să hulească pe Dumnezeu când sunt mânioşi sau când nu li se împlinesc dorinţele. Există şi un înainte mergător al duhurilor necurate, care ne ia în primire îndată ce ne sculăm din somn şi ne întinează primul nostru gând. Când ne trezim, trebuie să ne însemnăm cu Sfânta Cruce şi să ne rugăm. Necuratul diavol are obiceiul să ne săgeteze cu amintiri urâte şi gânduri desfrânate în momentul în care închidem ochii ca să dormim. Potrivnicul mântuirii noastre ne luptă ca să nu ne rugăm când ne trezim din somn sau când ne culcăm, înainte şi după masă, sau să nu împlinim tot canonul de rugăciune, post şi milostenie. El ne răpeste stihurile din gură şi ne adoarme în timpul rugăciunii.
Potrivnicul diavol şopteşte la urechile copiilor să nu asculte de părinţi şi educatori, să nu înveţe, să fugă de la şcoală şi de acasă, iar în cazul cel mai grav să se sinucidă (pentru a se răzbuna pe părinţi). Vrăjmaşul măntuirii noastre spune celor slabi în credinţă să meargă la vrăjitoare, descântătoare şi ghicitoare. Acolo săvârşesc false minuni cu puterea lor diavolească (Iesirea 7, 8, 9, 10). Necuraţii diavoli învaţă pe oameni să facă păcate împotriva firii: malahie, sodomie…
Diavolii pătrund în trupurile oamenilor, punând mai întâi stăpânire pe mintea, gândurile şi imaginaţia lor. Prin păcatele de moarte săvârsite de om, mintea acestuia pierde darul Duhului Sfânt şi nu se mai poate smeri şi lupta cu diavolii. Oamenii fiind astfel fără apărare şi lipsiţi de ajutorul lui Dumnezeu, vor fi usor învinşi de diavoli. Sunt şi situaţii în care, pentru păcatele părinţilor, diavolii se sălăşluiesc în copii.
În afară de gândurile rele pe care le transmit omului, demonii mai pot ataca partea sensorială şi voinţa omului. Sfântul Nil Sinaitul ne spune: "Când demonul cel zavistic nu izbuteşte să pună în mişcare mintea omului, el acţionează atunci asupra sângelui şi a umorilor, pentru ca prin ele să aprindă atunci imaginaţia şi s-o umple de închipuiri păcătoase".
Acţionând asupra trupului, demonul răscoleşte în om senzualitatea, furia, mânia, mâhnirea, mândria şi celelalte patimi. Acestea se pot vedea şi din viaţa Sfintei Muceniţe Iustina, căreia necuratul duh, trimis de un mare vrăjitor, i-a dezlănţuit simţurile senzualităţii şi voluptăţii. Dar demonul a fost alungat prin rugăciunea sfintei, cu Harul lui Dumnezeu.
Deci, diavolii ne insuflă diverse gânduri rele, pe care omul neduhovnicesc nu poate să le deosebească şi le ia ca gânduri proprii. Acceptând gândurile rele, omul devine un promotor al voinţei diavoleşti, care încetul cu încetul va pune stăpânire pe el. Astfel poate deveni omul inconştient, un slujitor al diavolilor. Iar acest lucru se întâmplă atât la oamenii simpli, cât şi la cei cu funcţii sociale sau politice.
Alteori, voinţa unui astfel de om este atât de puternic unită cu diavolii, încât nu mai ascultă de sfaturile duhovnicului. Demonii, în lupta pe care o duc împotriva creştinilor nu cunosc aşezarea inimilor lor, nu le pot cunoaşte gândurile. Dar ei le deduc, după cuvintele pe care le vorbim, după gesturile pe care le facem. (După cum mergem, după cum privim, după cum vorbim, demonii pot să cunoască starea noastră sufletească lăuntrică).
De asemenea, după cum primim gândurile păcătoase pe care ni le transmite, diavolul intuieşte păcatele spre care noi suntem înclinaţi. Astfel, în timpul rugăciunii personale sau în timpul slujbelor bisericeşti, demonii caută să ne întunece mintea noastră cu gânduri necurate, potrivite cu înclinaţiile noastre spre păcate, ne învaţă Evagrie monahul.
Sfântul Isidor Pelusiotul spune: "Diavolul nu stie care ne sunt gândurile noastre, pentru că acest lucru tine exclusiv de puterea lui Dumnezeu. Însă el ne ghiceşte gândurile după gesturi şi vorbe. Astfel, de exemplu, vede că cineva priveşte cu patimă la frumuseţea cuiva. Profitând de înclinarea acestuia, de îndată îi transmite gânduri şi imagini desfrânate".
Războiul diavolilor cu gândurile este mai cumplit decât războiul cu lucrurile. Pentru că războiul cu lucrurile are trebuinţă de timp, loc şi iscusinţă. Ajutor împotriva acestor lupte netrupesti ni s-a dat rugăciunea curată, din care pricină s-a rânduit să se facă neîncetat (1 Tesalonicieni 5, 17). Rugăciunea ajutată de harul lui Dumnezeu întăreste mintea pentru luptă, ca una ce poate să lupte fără trup.
În afară de aceasta, diavolii pot transmite energie păcătoasă omului (de desfrânare, mânie, beţie, mândrie…). Dar îşi pot reface vigoarea pe seama energiei păcătoase a omului, energie eliminată de om în procesul desfătării vicioase. Sfântul Ioan Scărarul spune că diavolii nu se bucură de nimic mai mult, ca de putoarea (energia) desfrânării. Sfântul Ioan Damaschinul spune că îngerii "contemplă pe Dumnezeu, atât cât este posibil lor. Aceasta fiind hrana lor".
Demonii, pentru care contemplarea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt nu este posibilă, pot căpăta energie unii de la alţii, dar şi energie păcătoasă, de la omul păcătos. Pentru aceasta, ei trebuie mai întâi să-l facă pe om asemenea lor, căpătând astfel acces în sufletul lui. Un om pătimaş şi desfrânat este o sursă de energie păcătoasă importantă pentru duhurile necurate. Diavolii aprind în el patimile, care îi vor devora toate forţele vitale. În acelaşi timp, diavolii se hrănesc cu această energie a păcatelor.
În afară de aceasta, duhul necurat care stăpâneşte pe un om păcătos îi foloseşte trupul ca pe un instrument, pentru o mai mare realizare a patimii lui. (Exemple: artiştii de filme desfrânate, pornografice, cântăreţii de muzică desfrânată şi satanică, conducătorii şi oamenii de cultură atei şi eretici).
Iată, deci, încă o pricină pentru care diavolii se lipesc de omul păcătos din toate părţile. De remarcat este şi faptul că diavolii pot înzestra pe oamenii păcătoşi cu energie păcătoasă demonică deosebită, care le dă posibilitatea oamenilor supuşi voinţei diavoleşti să trudească necontenit pe tărâmul înmulţirii păcatelor în lume. În virtutea esenţei lor distructive, demonii, lipsiţi de capacitatea de a crea, îşi nimicesc în cele din urmă propriii lor discipoli.
Darul Duhului Sfânt curăţeşte şi sfinţeşte atât trupul, cât şi sufletul omului, iar energia păcătoasă a diavolilor este distructivă şi pentru trup şi pentru suflet.
1.7. De ce majoritatea oamenilor nu văd şi nu simt pe diavoli?
În Rai, Adam şi Eva se aflau în comuniune harică cu Dumnezeu şi cu îngerii luminii pe care îi vedeau şi cu care comunicau. Căderea în păcat a strămoşilor nostri, zămislirea în fărădelegi şi naşterea în păcat ne-a făcut incapabili să-i vedem pe îngeri. Lumea nevăzută a duhurilor s-a deschis însă celor curaţi cu inima (Mt. 5, 8). Pe aceştia demonii nu-i mai pot amăgi.
Pentru ca oamenii să-i vadă pe demoni, ei trebuie să se sfinţească şi să atingă treapta desăvârşirii creştine. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu au văzut îngeri şi oameni care au trăit o viaţă păcătoasă (exemplu: falsul prooroc Varlam).
Sfinţii Părinţi spun că pentru un om nepregătit este foarte primejdios şi păgubitor să vadă pe demoni. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: "Câţi demoni umblă în văzduh? Dacă Dumnezeu ar îngădui să ne arate chipul lor hidos şi respingător, ne-am ieşi din minţi".
Trupul nostru material este ca un paravan salvator, păzindu-ne de vederea înfricoşătoare a demonilor, care ne-ar duce la şoc psihic şi tulburare a minţii. Prezicătorii, vrăjitorii şi magii, intrând în mod conştient în legătură cu demonii, văd aceste duhuri necurate. Practicarea sistemului antihristic yoga şi a altor religii de orientare decăzută şi demonică te ajută să ai vedenii de la duhurile necurate, care din păcate sunt crezute că ar fi vedenii dumnezeieşti. În legătură cu visele, Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe ne-au dat "regula de aur" pentru interpretarea viselor: "să nu crezi în vise şi în vedenii".
Arhiepiscopul Inochentie al Hersonului, întrebat fiind de ce mulţi oameni nu simt prezenţa demonilor, a răspuns: "Pentru a simţi asupra ta atingerea duhului întunericului, trebuie să fii tu însuţi luminos, iar păcatul înseamnă întuneric". Pe o haină albă, curată, se vede orice pată, iar pe o haină murdară, neagră, nu se văd nici petele cele mai mari. Într-un suflet curat, luminos şi neprihănit, un singur gând trimis de diavol produce supărare, greutate şi durere sufletească. Iar pentru un suflet păcătos, întunecat şi plin de pofte, gândurile diavoleşti sunt imperceptibile sau sunt acceptate cu mare poftă şi plăcere. Înseşi duhurile necurate caută prin toate chipurile să se facă cât mai puţin perceptibile. Pentru că dacă ar fi uşor de văzut, cei mai multi oameni ar fugi de diavoli. Deci, iată că demonii, dominând tiranic asupra păcătoşilor, caută totodată să-i convingă cu iluzia că ar acţiona ei înşişi şi că ar fi absolut liberi în toate.
1.8. Lupta creştinilor cu diavolii
Comuniunea harică (unirea mistică) cu Mântuitorul Iisus Hristos izbăveşte pe cei credincioşi de robia diavolilor, numai în cazul în care credinţa lor este desăvârşită. Dar pentru că nu toată lumea atinge desăvârşirea, puterea diavolului în lume continuă să-i domine pe cei nedesăvârşiţi, pe măsura patimilor lor. La fel se întâmplă şi cu cei necredincioşi.
Deci numai cei credincioşi se pot izbăvi de diavoli, prin puterea lui Hristos, pe care o primesc prin Sfintele Taine, prin rugăciune şi prin celelalte fapte bune creştine. Cei care se răstignesc în Hristos, cu patimile şi păcatele lor, au putere de a birui pe diavoli. Pentru că numai prin intermediul păcatelor şi al slăbiciunilor demonii se lipsesc de sufletul omului. Atâta timp cât omul trăieşte în păcate, el este orb şi surd faţă de Lumina Evangheliei.
Sfântul Grigorie de Nissa spune: "…Când fiinţa noastră a căzut în păcat, Dumnezeu n-a lăsat căderea noastră fără Providenţa Sa, ci în ajutorul vieţii fiecăruia pune un înger, iar pe de altă parte Satana încearcă să facă acelaşi lucru, prin mijlocirea unui demon viclean care ar dăuna vieţii omeneşti".
Omul însă, aflându-se între înger şi demon, prin el însuşi îi dă putere mai mare unuia, faţă de celălalt, asupra sa. El îşi alege prin liberă voinţa sa un învăţător (sfătuitor) din cei doi. Îngerul lui Dumnezeu îi îndreaptă gândurile către faptele virtuoase, iar diavolul îl ispiteşte cu plăcerile materiale, din care nu există nici o nădejde de mântuire.
După cum aflăm din scrierile Sfinţilor Părinţi, omul este acela care, în cele din urmă, face alegerea între bine şi rău. Atunci când creştinul colaborează cu îngerul lui Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt va înfrunta uşor pe demoni. Cuviosul Ioan din Carnaf spune că atunci când creştinii rugându-se rezistă cu bărbăţie ispitelor, se căiesc pentru păcatele făcute, rabdă cu blândeţe ispitele, diavolii se chinuiesc şi se ard, dar creştinilor nu le este dat să vadă acest lucru, ca să nu se mândrească.
Rugăciunea, care face ca harul Duhului Sfânt să se reverse asupra omului, unindu-l cu Dumnezeu, îi arde pe demoni, iar aceştia, nesuferind focul haric, fug cu vaiete. Iată de ce, ori de câte ori necuratul duh ne ispiteşte, trebuie să îngenunchiem la rugăciune, care ne aduce harul lui Dumnezeu şi cu care vom fi de nebiruit. În viaţa liturgică este cunoscută puterea rugăciunii şi a tămâiei de a lunga duhurile rele. De asemenea, diavolii sunt arşi şi alungaţi de Dumnezeu, care lucrează prin Icoanele Făcătoare de Minuni şi prin Moaştele Sfinţilor.
1.9. De ce au nevoie diavolii de jertfe?
Un alt fel de hrană (energie) pentru demoni sunt jertfele. Iată ce spune Sfântul Vasile cel Mare: "Demonii, ca unii ce sunt căzuţi pradă voluptăţii şi patimilor, se desfătează şi se hrănesc cu ofrande. În timp ce jertfele se ard în foc, sângele lor se transformă prin ardere în vapori şi descompunându-se în felul acesta în particule fine, se prefac într-o stare ce corespunde esenţei demonilor. Ei se hrănesc cu aceste emanaţii, desigur nu aşa ca şi cum le-ar mânca sau şi-ar umple cu ele pântecele, ci asemenea unor animale (stridii şi alte făpturi de acest fel), care primesc hrana cu întreaga lor fiinţă. Din aceasta pricină demonii devorează cu lăcomie gazele ce se produc în urma arderilor jertfelor şi inhalează fumul aromatelor, ca substanţe pe care şi le-au adaptat pentru hrană. Iată cum se explică cultul jertfirilor în faţa statuilor idolilor, la popoarele păgâne".
Toţi idolii la care se închină păgânii sunt înconjuraţi de diavoli, care îşi găsesc plăcerea în jertfele care se fac. Iată de ce toate sectele satanice aduc jertfe de animale şi chiar umane demonilor la care se închină şi slujesc. Când se aducea jertfă unui idol (demon), o parte din ea era destinată demonului. De aceea, cel care bea din paharul umplut pentru jertfele idoleşti, bea din paharul demonului (1 Cor. 10,21).
Pentru falsele minuni pe care le făceau demonii, oamenii le aduceau jertfe şi le ofereau onoruri, măgulind astfel orgoliul satanei. Astfel de oameni sunt aşa de uniţi cu demonii, încât atunci când Dumnezeu săvârşea prin creştini o minune dumnezeiască, aceştia îi prigoneau şi-i omorau.
1.10. De ce îngăduie Dumnezeu existenţa diavolilor?
Din iconomie dumnezeiască, diavolul n-a fost trimis în Gheena sortită lui, ci a fost lăsat dezlegat pentru probarea şi cercetarea omului şi a voii lui libere, pentru ca fără voia sa să-i facă pe sfinţi mai încercaţi şi mai drepţi şi să le fie pricină de şi mai mare slavă, iar sieşi să-şi adune osândă şi mai îndreptăţită, prin răul pe care îl face şi cu ispitele pe care le ridică împotriva oamenilor.
Căpetenie a veacului acestuia şi stăpânitor al celor văzute a fost la început omul, fiind rânduit la aceasta de Dumnezeu. Pentru că nici focul nu putea ceva asupra lui, nici fiarele nu-l vătămau, nici otrava nu avea efect asupra lui. Dar odată ce a fost amăgit de diavol, a pierdut harul Duhului Sfânt şi stăpân al lumii a devenit diavolul. Din această cauză, vrăjitorii şi fermecătorii devin prin puterea diavolească făcători de minuni diavoleşti. Ei stăpânesc otrăvurile şi apa şi focul, după cum au arătat vrăjitorii din Egipt, care s-au împotrivit lui Moise (leşirea 7, 8, 9, 10) şi Simeon care s-a luptat împotriva Sfântului Apostol Petru.
Sfântul Ignatie Brianceaninov spune: "Porunca dată de Dumnezeu în Rai, care interzice omului să guste din rodul pomului cunoaşterii binelui şi a răului, nu a fost anulată. Ea îl încearcă mereu pe om, până astăzi. Mereu este prezent lângă noi diavolul şi ne îndeamnă să gustăm din rodul oprit. El nu încetează să ne ademenească prin cugetări păcătoase şi lumeşti, dezlănţuindu-ne nemăsurat patimile".
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune exact motivele pentru care Dumnezeu îngăduie existenta diavolului şi nu-l împiedică să ne atace cu ispitele sale: "în primul rând ca să cunoşti că te-ai făcut mai puternic decât diavolul, însemnându-te, în numele lui Hristos, cu Crucea dătătoare de viaţă; în al doilea rând, pentru a trăi în smerenie şi a nu te preamâri prin bogăţia darurilor şi să nu uiţi neputinta ta şi puterea celui care te ajută; în al treilea rând pentru că acest duh necurat, văzându-ţi răbdarea cu care rezişti ispitelor, să se convingă că l-ai părăsit cu desăvârşire şi te-ai depărtat de el; în al patrulea rând, pentru a avea o cunoştinţă clară asupra comorilor ce îţi sunt încredinţate, căci diavolul nici nu ar încerca să te atace dacă te-ar vedea pe treapta cea mai de sus a neprihănirii". 

Preluat de pe  http://bisericasecreta.wordpress.com/razboiul-crestinilor-cu-diavolii-invatatura-despre-duhurile-diavolesti-dupa-sfanta-scriptura-si-sfanta-traditie/