Friday, March 15, 2013

Mozart a fost ucis de masoni pentru ca a dezvaluit secretele lor in Zauberflote


În vara anului 1791, după ce compusese mare parte din Flautul fermecat, Mozart primeşte vizita unui personaj enigmatic care îi comandă un Recviem. Avea să moară patru luni mai târziu, în condiţii pe care mulţi le-au considerat suspecte – şi de aici o legendă care a crescut vreme de două secole, culminând cu Amadeus, piesa lui Peter Shaffer, după care Forman a făcut filmul de mare succes.
H.C. Robbins Landon, unul dintre cei mai celebri specialişti în Mozart, dă la o parte vălul mitic ţesut în jurul morţii compozitorului şi urmăreşte în detaliu ultimele sale luni de viaţă, reconstituind cu multă fineţe o epocă şi o lume muzicală – şi ne demonstrează că adevărul e mai straniu şi mai interesant decât mitul.

Pe 30 septembrie 1791 are loc la Viena premiera operei Flautul fermecat, compusă de Mozart pe un libret de Schikaneder (actor, cântăreţ şi director al Freyhaustheater, care a găzduit spectacolul). Amândoi erau francmasoni, iar opera e plină de simboluri masonice. (Nota editurii)

Trebuie să fi existat motive foarte puternice pentru ca Mozart şi Schikaneder să încalce această regulă a tăcerii [impusă de francmasonerie]. Şi, dacă am ajuns la acest subiect, e locul să spunem că s-a lansat cu mult timp în urmă ipoteza reluată încă mai hotărât de trei medici germani (într-o carte intitulată Moartea lui Mozart, publicată în 1971, unde ei folosesc efectiv cuvintele „crimă rituală”) că masonii l-au ucis pe Mozart. Există două lucruri care fac ca această teorie – considerată foarte atrăgătoare în anumite cercuri chiar şi astăzi – să fie nu doar improbabilă, ci imposibilă. Primul este că nimeni nu l-a omorât pe Schikaneder, care era la fel de vinovat de „trădarea secretelor masonice” ca şi Mozart. Schikaneder a trăit până la ceea ce era pe atunci o vârstă înaintată, 61 de ani, murind în 1812 (nebun, e adevărat, dar masonii nu puteau fi vinovaţi pentru asta, întrucât au încetat oficial să existe în 1795, iar moartea lui Schikaneder a survenit şaptesprezece ani mai târziu.) Al doilea motiv este la fel de convingător, dacă nu şi mai convingător: loja lui Mozart, Zur gekrönten Hoffnung, a organizat un serviciu comemorativ pentru compozitorul său, a tipărit principalul discurs rostit cu acea ocazie, precum şi cantata masonică (K.623), compusă de Mozart chiar înainte de a muri.
Trebuie să fi existat un alt motiv pentru care lui Mozart şi lui Schikaneder li s-a permis să aleagă un subiect de operă ce glorifica masoneria. Este o problemă pe care mulţi cercetători fie au neglijat-o, fie au înţeles-o greşit, dar care poate fi rezolvată prin examinarea dosarelor masonice ţinute de poliţia austriacă în acea perioadă. Pericolul acut era acela că francmasoneria din Austria se afla pe punctul de a dispărea – cât de acut se poate judeca pe baza faptului că masonii şi-au închis de bunăvoie lojile în 1794, iar în 1795 un împărat nou şi tânăr a interzis toate societăţile secrete, inclusiv, desigur, masoneria. Motivul pentru care masonii s-au pomenit brusc în acest pericol a fost presupusa lor implicare în Revoluţia Franceză şi iacobinism, ca şi într-o mişcare similară din Austria, pe care poliţia secretă – pe bună dreptate, s-a dovedit – a bănuit-o.
Această adoptare a ideilor revoluţionare datează dinainte de anul 1789, începutul Revoluţiei Franceze: în deceniul anterior, majoritatea americanilor de seamă care s-au rupt de Anglia şi şi-au declarat independenţa fuseseră masoni, de pildă Franklin, Washington, Jefferson (care a redactat Declaraţia de Independenţă, ce suna extrem de masonic) etc. Acest lucru era cunoscut nu doar de membrii francmasoneriei din Europa, ci şi de suverani şi de poliţia lor. În 1789, mulţi dintre membrii importanţi ai acelor grupuri ce se declarau în favoarea unui guvern republican în Franţa erau masoni. Dar, până la urmă, masoneria a dispărut în timpul Terorii: Marele Orient din Paris şi-a închis porţile în 1791, iar până în 1794 francmasoneria din Franţa a încetat practic să existe. Mulţi dintre masonii francezi au dorit un guvern republican, dar în 1789 cu siguranţă nu au avut idei de regicid în adâncul inimii lor. Dimpotrivă, mulţi masoni de seamă erau aristocraţi şi/sau membri în guvernul regal. Astfel, când un mason curajos a reuşit să reconstituie Marele Orient în 1795, a descoperit că majoritatea membrilor săi erau morţi.
La Viena, când se punea în scenă Flautul fermecat, Leopold al II-lea privea cu teamă crescândă evenimentele din Franţa, iar această teamă devenea groază aproape paranoică în intensitatea sa, în mintea poliţiei secrete şi a altor membri ai guvernului austriac. La începutul domniei sale, Leopold al II-lea nu era nicidecum duşmanul masoneriei, iar contele Zinzendorf a auzit chiar că Leopold a fost membru al ordinului rozicrucian al principelui suveran din Italia – un lucru ce nu poate fi, desigur, confirmat sau infirmat. În orice caz, organizaţii precum Illuminati, Respectarea strictă, Fraţii asiatici, Masonii Sfântului Ioan şi chiar (dacă e adevărat că făcea parte din el) fostul său ordin rozicrucian, toate li se păreau acum mult mai periculoase împăratului şi consilierilor săi.

Au existat numeroase încercări de a-l convinge pe Leopold al II-lea să reformeze francmasoneria, fără s-o desfiinţeze. Una sugera cum „putea fi combătut pericolul sistemului francez în cadrul lojilor masonice“ şi voia să creeze o federaţie (Bund) cetăţenească folosind trei oameni din Pesta (Budapesta), sub numele „Ordinul lui Leopold”. Scopul ordinului era de a-i educa pe cetăţeni să fie mândri de statutul lor şi să lupte împotriva puterii excesive deţinute de nobilime. Un secretar pensionar de provincie, pe nume Anton Feldhofer, a scris un memorandum cu privire la francmasonerie pe 15 august 1790, în care afirma categoric că „roata greşelilor actuale şi a revoluţiilor din Europa este acţionată de frăţia masonilor”. Feldhofer voia nu să desfiinţeze, ci să reformeze masoneria. „Deci, nu să se dizolve această societate cu totul, ci să i se impună nişte limite, astfel încât să devină inofensivă pentru Maiestatea Sa, pentru Stat şi pentru toţi supuşii săi.” Feldhofer credea că „patenta masonică” instituită de Iosif al II-lea în 1785 nu mergea destul de departe pentru a-i aduce pe masoni sub control strict.
În faţa unei asemenea suspiciuni şi ostilităţi, cum avea să fie masoneria protejată? Cum aveau să fie prezentate marelui public măreţia şi universalitatea ei? Cei doi masoni, Mozart şi Schikaneder, au hotărât să scrie prima operă masonică – Flautul fermecat. Abili, ei au tratat întregul subiect în două moduri: cu demnitate, iubire şi respect – ca nişte fraţi autentici –, dar şi cu umor, şi chiar cu o notă de satiră maliţioasă. S-a spus întotdeauna că figura lui Sarastro îl avea ca model pe marele om de ştiinţă Ignaz von Born, maestrul lojii lui Haydn Zur wahren Eintracht. Dar Born avea şi defecte omeneşti – era vanitos şi prea puţin tolerant faţă de alte idei decât ale sale (care se ştie că erau înţelepte şi influente). Când a preluat noua lojă, înfiinţată la 12 martie 1781, a intenţionat s-o transforme într-un fel de societate de ştiinţe şi, în câţiva ani, a făcut din ea loja de elită a Vienei, având ca membri scriitori, oameni de ştiinţă, clerici catolici şi protestanţi, funcţionari guvernamentali – şi pe Joseph Haydn, care a aderat în februarie 1785. Aceasta era cu aproximativ şase luni înainte ca Iosif al II-lea să dea celebrul şi devastatorul decret pentru masoni (11 decembrie 1785), prin care încerca o centralizare a lor şi o limitare a puterilor deţinute de ei. A fost, de fapt, aşa cum s-a observat mai sus, începutul sfârşitului marii perioade a masoneriei din Austria (şi începutul căderii lojii lui Born şi, până la urmă, a lui Born ca mare maestru mason; el a părăsit ordinul în 1786, loja sa fiind desfiinţată în ajunul Crăciunului din 1785). Born a trăit până în iulie 1791, tocmai când Mozart introducea noua sa operă în catalogul lui tematic (cu excepţia uverturii şi a marşului preoţilor, care au fost terminate abia înainte de prima reprezentaţie din septembrie).
Dacă, aşa cum susţine legenda romantică, Born a fost consultat în legătură cu detaliile operei şi dacă ştia că Sarastro avea să-l simbolizeze pe el însuşi ca esenţă a toleranţei, înţelepciunii şi dreptăţii, nimeni nu va putea spune vreodată. Dar există câteva detalii ale caracterului lui Sarastro care nu stârnesc tocmai simpatie şi care nu sunt cu siguranţă masonice: el are sclavi; spune că sclavul lui, maurul Monostatos, are un suflet la fel de negru ca pielea (discriminare rasială, am spune astăzi); îl condamnă la şaptezeci şi şapte de lovituri la tălpi. Iar atribuirea misiunii de a o păzi pe Pamina lui Monostatos, ajutându-l aproape s-o violeze pe când ea dormea, nu e tocmai gestul unui maestru înţelept.
Mozart şi Schikaneder nu şi-au asumat prea multe riscuri. Ideile de bază ale masoneriei sunt prezentate cu mare simpatie, iar Mozart a fost clar la înălţime în scenele care glorifică Iluminismul (In diesen heil’gen Hallen, O Isis und Osiris, marşul preoţilor şi mai ales imensele orizonturi din corul final, Heil sey euch Geweihten!). Dar Sarastro, ca şi Born, nu e perfect şi nu se încearcă ascunderea laturii antifeministe a masonilor (un aspect pe care şi Leopold al II-lea îl considera ridicol). Masoneria şi-a avut informatorii şi trădătorii ei, mai ales după „Patenta” lui Iosif din 1785; Sarastro îl are pe Monostatos. Dar publicul din septembrie 1791 a plecat acasă cu sentimentul că masonii erau întruchiparea Iluminismului iosefinian – şi, în plus, o mare parte din operă a fost o distracţie veritabilă. Era acolo câte ceva pentru toată lumea; cunoscătorii, ca şi negustorii, au plecat profund satisfăcuţi. Masonii puteau spera că ordinul a fost poate chiar salvat de la pieire. Dar asta nu s-a întâmplat; în 1794, masoneria din Austria a încetat să existe.

Traducere si adaptare de Doina Lică

(Volum în curs de apariţie la Editura Humanitas, colecţia „Contrapunct”)

No comments:

Post a Comment