Tuesday, May 28, 2013

Lumina toxica- latura intunecata a becurilor "economice"


“Scapati de noile becuri care nu sunt EGOlogice, ci doar ECOnomice”
„Potrivit raportului comitetului SCENIHR, al Comisiei Europene, din 2008, CFL ar putea prezenta riscuri suplimentare la adresa sănătăţii umane, datorită luminii ultraviolete şi a luminii albastre emise. Aceste radiaţii pot agrava simptomele oamenilor care suferă, deja, de boli de piele, care-i fac extrem de sensibili la lumină. Lumina produsă de unele CFL, la distanţe mai mici de 20 de centimetri, poate conduce la expuneri la radiaţii ultraviolete apropiate de limita curentă acceptată la locul de muncă, pentru a proteja muncitorii de leziuni epidermice şi ale retinei. Surse din industrie pretind că radiaţia ultravioletă receptată de la CFL este prea redusă pentru a produce cancer de piele, iar folosirea unui înveliş dublu‚ atenuează total sau în mare măsură’ (sic !) orice alt risc.”
.
În vara anului trecut, un reportaj profesionist al corespondentei ZDF, Alexandra Pfeil, era integrat într-un documentar, Toxic Light – The Dark Side of Energy Saving Bulbs, difuzat de postul german Deutsche Welle, preluat ulterior şi de postul american necomercial Link TV, având subiectul sugerat de altfel de titlu, al nocivităţii extreme a noilor lămpi fluorescente compacte, impuse prin reglementarea abuzivă (EC) 244/2009 a fascistei Uniuni Europene, care a intrat în vigoare din data de 1 septembrie 2012, interzicând folosirea becurilor incandescente sub pretextul economiilor energetice.
Pasivitatea, trădarea şi slugărnicia politicienilor români au condus la adoptarea imediată a acestei măsuri criminale şi în ţara noastră, eliminând de pe piaţă ultimele tipuri de becuri incandescente, de 40 şi 25 W, obligându-ne să apelăm la adevărate bombe ecologice, ce funcţionează pe baza unui metal extrem de toxic, mercurul.
Suveranitatea de drept a României a fost redusă, în timp, la o simplă glumă proastă, lăcomia comercială a unei organizaţii globaliste, UE, ajungând să ne reglementeze orice aspect al vieţii cotidiene, deşi nici un cetăţean european nu are vreun cuvânt de spus în privinţa componenţei structurii birocratice a acestui precursor imperial, cu pretenţii tembele de organizaţie democratică.
La presiunea şi, mai mult ca sigur, datorită mitei considerabile oferită de cartelurile Philips şi Osram, UE se contrazice flagrant, după ce a interzis termometrele cu mercur, pe motivul toxicităţii acestora, obligându-ne în schimb să ne introducem în case, în baza unei reclame deşănţate şi mincinoase, aceste corpuri de iluminat, care nu respectă, de fapt, decât una din promisiunile oficiale, aceea a economisirii energiei electrice.
Desigur, aşa cum veţi vedea din film, şi aici intervine nesimţirea producătorilor, fiindcă adevăratele economii realizate sunt departe de consumurile declarate, iar durabilitatea lămpilor este o simplă minciună sfruntată, contrazisă de testele de laborator efectuate de organizaţiile pentru protecţia consumatorilor din Germania.
De altfel, cu cele două firme ne-am întâlnit anterior, în filmul The Light Bulb Conspiracy, ca firme fondatoare în anii ’20, alături de General Electric, ale unui cartel cel puţin dubios, Phoebus, care impunea pentru prima oară în istorie, la modul impertinent, conceptul de uzură morală planificată sau, mai puţin pretenţios spus, de distrugere programată a corpurilor de iluminat în scopul menţinerii cercului vicios al consumerismului.
Pe atunci scriam:
„Conceptul ‚planned obsolescence’ şi echivalentul lui românesc, ‚uzură morală planificată’, ascund unele capcane: produsele nu doar se uzează moral sau se demodează, pur şi simplu, ca în cazul produselor de îmbrăcăminte, de exemplu, ci, în foarte multe cazuri, sunt programate tehnologic să se auto-defecteze sau să se blocheze după un ciclu redus de funcţionare, aceasta fiind şi latura cea mai imorală a întregii afaceri – fabricarea intenţionată a unor produse de proastă calitate, în scopul forţării achiziţionării de noi produse, la fel de arătoase şi de proaste, calitativ vorbind.
Chiar dacă perspectiva anilor interbelici era aceea a unei planete cu resurse nelimitate, lipsa de scrupule a fabricanţilor rămâne valabilă, prin reducerea intenţionată a fiabilităţii produselor în scopul maximizării profitului, orice client aflându-se, implicit, în postura unui jucător de poker decis să se confrunte cu nişte trişori învederaţi, fiind înşelat încă din momentul în care se hotăra să treacă pragul unui magazin.”
CFL sunt periculoase, deci, nu numai ca deşeuri, în absenţa unui circuit eficient de reciclare – ca de fiecare dată, sunt impuse măsuri „legale” de introducere în uz a unor produse periculoase, înainte de a se crea infrastructura necesară eliminării lor, în siguranţă – ci şi prin emanarea, în timpul funcţionării a unei serii diverse de produşi chimici, extrem de nocivi:
1. Fenolul – este un compus organic aromatic atotprezent, de altfel, în viaţa noastră, intrând în componenţa: policarbonaţilor, răşinilor epoxidice, bachelitei, nailonului, detergenţilor, erbicidelor şi a numeroase „medicamente” produse de Big Pharma. Vaporii de fenol au efect corosiv asupra ochilor, pielii şi tractului respirator. Expunerea prelungită sau repetată poate provoca dermatite sau chiar arsuri de gradul III. Poate avea efecte puternic nocive asupra sistemului nervos central şi a inimii, provocând aritmii, crize şi chiar comă. Ficatul şi rinichii pot fi, de asemenea, afectaţi de fenol şi apar tot mai multe dovezi ce îl asociază cu unele cazuri de cancer.
2. Tetrahidrofuran – pentru această substanţă, descoperită de Gary Zörner printre emanaţiile CFL, problema este şi mai gravă, fiindcă pe tema toxicităţii sale agenţia americană de mediu, EPA, a scris un tratat de 207 pagini. Să vă fac un rezumat ? Grea sarcină: erupţii cutanate şi dermatite, afectarea vederii, iritarea mucoasei gastro-intestinale, afectarea sistemului nervos central, efect narcotic, leziuni hepatice, agravarea bolilor pulmonare, pierderea cunoştinţei şi stopul respirator. Şi nu lipseşte bomboana de pe coliva noastră ipotetică – unele teste de laborator îl asociază apariţiei cancerului.
3. Alchilbenzenul – este omniprezent în mediu, în acest moment, datorită includerii sale în componenţa aşa-zişilor detergenţi biodegradabili. Consecinţa ? Majoritatea surselor de apă potabilă freatică sunt poluate cu alchilbenzen. Să ne aşteptăm la ceva bun din partea unui derivat al benzenului ? Da, dar numai dacă suntem idealişti incurabili. Fiindcă incurabile sunt şi problemele provocate şi de această otravă modernă: afectarea sistemului reproductiv, neurotoxicitate acută şi, desigur, efecte carcinogene.
Dacă veţi continua să vă imaginaţi, chiar şi în acest context, că politicile eugenice nu au nimic de-a face cu deciziile UE, atunci sincer îmi pare rău de voi, fiindcă în contextul marii minciuni a încălzirii globale comisia europeană a decis să ne ucidă încă o dată, folosind corpuri de iluminat toxice, în schimb.
Marlene Holzner, purtătoarea de cuvânt a comisarului pentru energie al UE, susţine aceeaşi directivă stupidă a obligativităţii magazinelor de desfacere – şi nu a corporaţiilor care ne-au băgat pe gât aceste bombe toxice – să răspundă de reciclarea lor, fără a fi capabilă să indice vreo reglementare UE, în acest sens.
În 2007, Greenpeace făcea un gest stupid eroic, de aliniere la directivele UE, distrugând 10.000 de becuri incandescente în faţa Porţii Brandenburg din Berlin, cu un compactor.
Nu le-aş recomanda să repete gestul cu lămpile fluorescente, fiindcă mercurul conţinut în 10.000 de lămpi ar fi suficient pentru contaminarea a 50.000 de tone de apă potabilă, ca să nu mai spunem de gazarea eficientă a activiştilor şi spectatorilor.
Din septembrie 2009, lămpile incandescente de 100 W au fost interzise, fiind urmate, în 2011, de cele de 60 W, iar lămpilor cu halogen, de mare voltaj, li s-a oferit o perioadă de graţie, care expiră în toamna lui 2016.
De ce s-ar alinia, de bună voie, o organizaţie neguvernamentală, ca Greenpeace, politicii hrăpăreţe a marilor corporaţii de profil, mânate „în luptă” nu de vreun considerent ecologic, ci de buna şi străvechea lăcomie ?
Industria are nevoie de profit, iar fraierii de la Greenpeace trebuie să dovedească donatorilor că se aliniază eficient politicilor ecologice, respectându-le dorinţele, în fapt, dându-se precum politicienii, după cum bate vântul mitelor electorale şi post-electorale, ascunzându-se la nevoie sub umbrela falselor schimbări climatice.
Aproape unanim, cei care au studiat intens acest subiect, al luminii şi efectelor ei asupra oamenilor, profesionişti oneşti din medicină, proiectanţi de becuri, biologi specializaţi în securitatea construcţiilor, s-au declarat împotriva interzicerii lămpilor incandescente, dar, fiindcă nu aparţin vreunui lobby bine susţinut financiar, toate protestele lor au fost ignorate, în pofida argumentelor ştiinţifice şi de bun simţ.
Haideţi să nu fim absurzi, totuşi!
De unde atât bun simţ la corporaţii si lacheii lor politici ?
Limita de 5 miligrame de mercur din fiecare CFL este, iarăşi, o mare himeră, fiindcă, de fapt, nimeni nu controlează respectarea ei, ba chiar mai mult de atât, Christoph Seidel, purtătorul de cuvânt al firmei Megaman – care se auto declară cel mai mare fabricant european de becuri – are tupeul de a susţine că acest control nu este necesar, fiindcă trebuie să avem încredere în fabricanţi, care, în genere, se controlează reciproc.
Nu minte prea mult ipochimenul – după cum ştim, prin reglementările cartelului Phoebus, membrii se amendau reciproc cu sume considerabile, dar nu din considerente ecologice, ci pentru nerespectarea limitei artificiale de 1.000 de ore de funcţionare, impusă becurilor incandescente.
Ba chiar mai mult de atât, VITO, institutul belgian care a evaluat CFL în numele UE, a investigat conţinutul de mercur din numai 5 (cinci) becuri, iar reprezentanţii firmei l-au refuzat ferm pe reporterul german Christoph Mayr, care a solicitat rezultatele scrise ale testelor efectuate.
Pentru doctorul Georg Steinhauser, medic radiolog la Universitatea Tehnică din Viena, un astfel de eşantion este pur şi simplu ridicol de mic sau, altfel spus, o adevărată batjocură.
El a determinat conţinutul real de mercur al CFL, criticând, simultan, metodele de măsurare aprobate de UE, care se referă, de fapt, numai la cantitatea de mercur ce aderă la corpul din sticlă şi nu la întreg norul gazos conţinut de bec, care este scăpat în atmosferă, fireşte.
Chiar şi VITO, care a avut grijă să publice rezultate foarte optimiste, necesare interzicerii becurilor incandescente, a evaluat la 80% cantitatea de mercur care ajunge, de fapt, în atmosferă, în timpul falsei reciclări a CFL.
Deoarece Europa a adoptat, în bloc, această legislaţie asasină, specialiştii apreciază la circa un milion numărul de becuri sparte, zilnic, adică, acceptând chiar şi cantitatea minimă, declarată fals, de 5 miligrame de mercur în fiecare bec, asta înseamnă peste 140 de tone de mercur aruncate, zilnic, în atmosferă, pe întreg continentul.
Conform investigaţiei lui Christoph Mayr, desfăşurată la “Electrical Waste Recycling Group” în Huddersfield, Anglia, chiar dacă 10% dintre lămpile CFL sunt reciclate corect, o cincime dintre ele sunt sparte tot în mediul atmosferic, compania fiind amendată în 2010 cu 145.000 de lire sterline, exact din această cauză.
Până şi argumentul durabilităţii extinse a CFL, pur teoretic după cum veţi vedea în film, nu poate fi folosit împotriva lămpilor incandescente clasice.
Un alt investigator german, Helmut Höge, specializat în studierea istoriei cartelului Phoebus, aminteşte cazul inventatorului est-german Dieter Binninger, care, la acelaşi consum de materiale cu al unui bec normal, inventase un bec ce funcţiona nu 1.000, ci 150.000 de ore.
La numai câteva zile, după ce depusese cererea de patentare la Treuhandanstalt, el a murit într-un accident de avion, în 1991.
Un investigator al cartelurilor, Rudolf Mirow, neconvins de moartea „accidentală” a inventatorului, a făcut imprudenţa să-i scrie, în 1992, directoarei acelui trust, Birgit Breuel, acuzând-o, direct, de participare la un acord de divizare a pieţei între cartelurile producătoare.
Având probabil oroare să zboare cu avionul, Rudolf Mirow a fost ajutat să ajungă primul la un pom, cu maşina închiriată, pe când se afla în Indonezia.

Din nefericire, nocivitatea acestor lămpi fluorescente compacte nu se rezumă, însă, numai la simplul cocteil de otrăvuri pe care-l conţin.
Între lumina emisă de CFL şi cea emisă de becurile incandescente există diferenţe semnificative.
Becurile incandescente sunt cunoscute ca „radiatoare termale”: filamentul de wolfram este încălzit până când emite lumină, un proces la fel de natural ca cel desfăşurat în Soare sau într-un foc oarecare sau, mai simplu spus, în sursele naturale de lumină, căldura şi lumina sunt interconectate, exact ca în becurile incandescente.
Dar, în anii ’30, atunci când cartelurile erau în căutarea unei definiţii tehnice a luminii, s-au rezumat la a face referire numai la fracţiunea de radiaţie din spectrul vizibil, din totalul radiaţiei solare, faptul că radiaţia infraroşie avea şi ea un efect benefic, asupra organismului uman, fiind omis cu obstinaţie.
Ce efecte secundare poate avea o lumină lipsită de spectrul infraroşu asupra organismului uman, rămâne o problemă în mare parte neexplorată.
Totuşi, în 2009, profesorul Richard Funk, directorul Institutului Anatomic al Universităţii din Dresda, a publicat un studiu, în care avansa ipoteza că lumina albastră a CFL poate contribui la degenerarea maculară, dacă acestei lumini îi lipseşte tocmai componenta infraroşie, înainte de a atinge ochiul uman. În experimentele sale, el a demonstrat că, în timp ce lumina albastră poate afecta celulele retinei, lumina infraroşie stimulează eficient aceste celule să se auto repare.
Nu numai că luminii lămpilor fluorescente îi lipseşte spectrul infraroşu, dar acestea au 3-5 vârfuri energetice chiar în spectrul vizibil, între care, de fapt, este întuneric, aşa cum a demonstrat alt savant german, dr. Alexander Wunsch. Rezultatul constă într-o redare slabă a culorilor, obiectele putând reflecta numai anumite culori specifice din componenţa spectrului vizibil; ca atare, dacă anumite culori lipsesc din spectru, suprafeţele acestor obiecte apar şterse şi cu contururi incerte, afectând din nou acuitatea vizuală umană.
Aşa cum veţi constata, tot din film, poluarea electromagnetică poate depăşi de circa 70 de ori standardele acceptate pentru monitoarele computerelor.
Şi, chiar mai grav decât multe aspecte relatate anterior, un alt studiu, al profesorului Wout van Bommel, de această dată, publicat în data de 5 februarie 2010, cu titlul „Gloeilampvervangende lampen en gezondheid”, afirma următoarele:
1. Ochii noştri conţin receptori conectaţi cu ceasul biologic intern al organismului, care, la rândul său, reglează activitatea glandei pineale (din nou atac asupra glandei pineale, tot pe bază de fluor), responsabilă de echilibrul hormonal. Sensibilitatea acestor receptori este mai mare pentru lumina cu lungime de undă mai mică (cea albastră emisă de CFL şi LED), decât pentru lumina cu lungime de undă mai mare (lumina roşie sau infraroşie emisă de becurile incandescente). Se pune întrebarea dacă nu cumva uzul îndelungat al lămpilor CFL şi LED, la domiciliu sau chiar la locul de muncă, nu afectează, cumva, grav echilibrul nostru hormonal, cu efecte nocive de lungă durată asupra metabolismului şi sănătăţii umane.
2. În experimentele efectuate, becurile incandescente s-au dovedit a avea cele mai mici efecte negative asupra ochiului uman.
Personal nu cred deloc în coincidenţe şi, aşa cum s-a spus despre Titanic, că a fost scufundat intenţionat (1912), pentru a putea fi eliminat un grup de circa 600 de mari afacerişti americani, ce se opuneau creării Rezervei Federale (1913), nu cred că este o simplă întâmplare că, imediat ce populaţia lumii a început să se trezească, în 2009, militând tot mai activ împotriva vaccinurilor anti-gripale sau de col uterin, promovate de Big Pharma, pline cu mercur, forţele globaliste au ajuns să adopte alte legislaţii abuzive, prin care ni-l pun, pur şi simplu, în cap, în propriile noastre case sau la locurile de muncă, dovedind, o dată în plus, încăpăţânarea cu care-şi promovează, fără pic de imaginaţie, politicile eugenice.

„Creşterile tot mai accentuate ale preţului fosforului utilizat la fabricarea tuburilor fluorescente amplifică situaţia de criză a industriei de profil. Practic, peste noapte, costul fosforului a crescut cu peste 800% şi continuă ascensiunea. Fără a se întrevedea un final al acestor scumpiri în salturi, fabricarea şi distribuţia lămpilor fluorescente pe plan mondial se află într-o stare de totală incertitudine, privind nivelul preţurilor de desfacere, capacităţile de producţie şi posibilitatea achiziţionării materiei prime. Majoritatea fabricanţilor şi distribuitorilor au anunţat deja că nu mai pot onora obligaţiile contractuale, privind preţurile şi termenele de livrare. Preţurile şi cotele de distribuţie pentru tuburile fluorescente sunt oferite pe baza unor valori ce expiră zilnic sau, mai bine zis, principiul de bază rămâne ‚primul sosit – primul servit.”
The Economist
(Sursa: Antiiluzii.blogspot.com)

No comments:

Post a Comment