Friday, February 28, 2014

Iata caror zei ne inchinam in luna MARTIE: MARTISORULUI, Zeului Marte, SOARELUI


Ziua de 1 Martie


"In loc sa il purtati pe Iisus la inima sau la piept, il puneti pe zeul Marte- Martisor, soarele, zeul NOROC sau pe oricine altcineva. Nu va mirati de consecinte."

In calendarul romanilor, ziua de 1 Martie era inchinata zeului Marte, patronul fortelor naturii, al primaverii si al agriculturii, dar si zeul razboiului.

Numele lunii martie, provine din latinescul Martius, care a constituit prima luna din an ( la fel ca si in Biblie), inaintea modificarii in calendarul actual. Numele lunii a fost impus in cinstea zeului Marte, zeul schimbator de forma, care se transforma cateodata in lup ( vezi legenda Romulus is Remus) si altadata in ciocanitoare ( vezi casca soldatilor romani). De aici se trage si legenda lupului schimbator, al varcolacului, al vampirului. Anul Nou se serba de fapt la 1 martie, in multe tari precum Anglia sau Rusia, a durat pana acum cateva secole, cand s-a trecut la noul calendar gregorian.

Romanii au ramas cu obicieul  de a se inchina la aceste deitati ( ingeri cazuti), prin faptul ca au pastrat in primul rand numele acestui zeu, dupa care au pastrat tot felul de obiceiuri si traditii pagane, care se bazeaza pe magie si practici  oculte ( inchinari la soare), cum ar fi martisorul. Iata ce spun  legendele de unde provine obiceiul martisorului:

Acum mulţi ani, o femeie bătrână care se numea Dochia avea o fiică vitregă pe care o ura. Într-o zi de iarnă cumplită, Dochia i-a dat o haină foarte murdară cerându-i să o spele la râu până devine albă ca zăpada. Tânăra fată a spălat-o mult timp, dar pe cât o spăla ea mai tare, pe atât devenea haina mai neagră! Atunci a apărut un bărbat care se numea Mărţişor şi a întrebat-o de ce plânge. Ea i-a povestit ce i s-a întâmplat. Atunci Mărţişor i-a spus că posedă o putere magică şi i-a oferit o floare roşie şi albă şi a îndemnat-o să mai spele încă o dată veşmântul şi apoi să se întoarcă acasă. Când a ajuns fata acasă, pânza era albă ca şi neaua. Bătrânei Dochia nu i-a venit să îşi creadă ochilor. Ea nu ar fi crezut că fiica sa vitregă va reuşi să îndeplinească sarcina. Deodată, a văzut floarea din părul fetei. “De unde o ai?” o întrebă bătrâna, “este încă iarnă“.

Bătrâna crezu că primăvara a revenit şi plecă cu turma pe munte. Pe drum, vremea era frumoasă, aşa că a renunţat la cojoacele pe care le purta. La sfârşit, a fost însă prinsă de burniţă. Când a ajuns în vârf i s-a arătat Mărţişor: “Vezi cât de rău este să stai în frig şi umezeală” a grăit el, “tu, cea care ţi-ai obligat fiica să spele iarna hainele la râu.” Apoi a dispărut. Bătrâna a rămas singură pe munte, a venit gerul şi oile au fost transformate în pietre. De atunci roşul şi albul simbolizează lupta între bine şi rău, între iarnă şi primăvară.

Cu timpul, la şnur s-a adăugat o monedă de argint. Moneda era asociată soarelui. Mărţişorul ajunge să fie un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui.

Poetul George Coşbuc, într-un studiu dedicat mărţişorului afirma:

” scopul purtării lui este să-ţi apropii soarele, purtându-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ţi-l faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curăţie de suflet… Ţăranii pun copiilor mărţişoare ca să fie curaţi ca argintul şi să nu-i scuture frigurile, iar fetele zic că-l poartă ca să nu le ardă soarele şi cine nu le poartă are să se ofilească.”

Cu banul de la şnur se cumpărau vin roşu, pâine şi caş proaspăt pentru ca purtătorii simbolului de primavară să aibă faţă albă precum caşul şi rumenă precum vinul roşu.

Despre istoricul mărţişoruluiTudor Arghezi afirma în volumul “Cu bastonul prin Bucureşti”:

“…La început, atunci când va fi fost acest început, mărţişorul nu era mărţişor şi poate că nici nu se chema, dar fetele şi nevestele, care ţineau la nevinovăţia obrazului încă înainte de acest început, au băgat de seamă că vântul de primăvară le pătează pielea şi nu era nici un leac. Cărturăresele de pe vremuri, după care au venit cărturarii, făcând “farmece” şi făcând şi de dragoste, au învăţat fetele cu pistrui să-şi încingă grumazul cu un fir de mătase răsucit. Firul a fost atât de bun încât toate cucoanele din mahala şi centru ieşeau în martie cu firul la gât. …Vântul uşurel de martie, care împestriţa pleoapele, nasul şi bărbia, se numea mărţişor şi, ca să fie luat răul în pripă, şnurul de mătase era pus la zinţii de mart. Dacă mai spunem că firul era şi roşu, înţelegem că el ferea şi de vânt, dar şi de deochi.”

Menţionăm că la geto-daci anul nou începea la 1 martie. Astfel, luna Martie era prima lună a anului. Calendarul popular la geto-daci avea două anotimpuri: vara şi iarna. Mărţişorul era un fel de talisman menit să poarte noroc, oferit de anul nou împreună cu urările de bine, sănătate, dragoste şi bucurie.

Un alt mit spune ca, pe vremuri, soarele lua chipul unui fecior mandru, care a fost rapit de un zmeu si inchis intr-o temnita. Un tanar a luptat pentru eliberarea soarelui timp de 3 anotimpuri (vara, toamna si iarna), pana cand a reusit in sfarsit sa-l invinga pe zmeu. Odata cu revenirea soarelui pe cer, natura a inviat, iar sangele eroului s-a scurs in zapada alba. De atunci, tinerii flacai sunt indemnati sa impleteasca doua fire de lana, unul alb si unul rosu, pe care sa le daruiasca fetelor dragi. Rosul simbolizeaza dragostea si sacrificiul salvatorului soarelui, iar albul emana puritatea ghiocelului, vestitorul primaverii.

Citeste si inchinarea lui zeul NOROC

No comments:

Post a Comment