Saturday, February 8, 2014

Nicolae Steinhardt, „ovreiul“ care a găsit creştinismul

În 15 martie 1960, un evreu născut în comuna Pantelimon, şi cunoscut în mediile literare ca un scriitor acid, era botezat creştineşte, pe ascuns, în arestul de la Jilava. Povestea şi scrierile sale continuă să inspire oamenii, oferindu-le o lecţie de curaj, perseverenţă şi credinţă.


 



„Dumnezeu iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea“, scria Nicolae Steinhardt, în „Jurnalul fericirii“. Iar observaţia este datată 29 august 1964, la numai câteva zile de la eliberarea sa din arestul de la Jilava, după o detenţie cruntă, dictată pe motive politice. Este un punct de pornire, poate nu şi cel mai nimerit, dar probabil cel mai pur descriptiv cu putinţă pentru textul ce urmează. Pentru că, la urma urmei, ce om iese dintr-un loc în care în ultimii cinci ani a primit bătăi cumplite cu ranga de fier, a fost umilit în toate modurile posibile, încercând să i se ia şi ultima formă de demnitate, spunând aceste cuvinte şi, mai ales, folosind într-o propoziţie scurtă cuvintele „Dumnezeu“ şi „imbecilitate“? Întreaga viaţă a lui Steinhardt pare cuprinsă între astfel de contradicţii la graniţa cu imposibilul. Evreu creştinat din propria iniţiativă, avid de recunoaştere publică, dar şi singuratic, neîndreptăţit într-un mod absurd, dar iertător până la capăt. Din mijlocul acestor consecinţe, construite parcă pe modelul logicii clasice, pe care Steinhardt o adula îndeajuns de mult încât să ştie să nu trăiască după ea, se conturează un portret şi o posibilă explicaţie a fascinaţiei pe care acest personaj continuă să o exercite şi astăzi.   

Nicu-Aurelian Steinhardt s-a născut pe 29 iulie 1912, într-o familie de evrei, în comuna Pantelimon, judeţul Ilfov. Tatăl său, Oscar Steinhardt, era veteran din Primul Război Mondial, decorat cu Virtutea Militară, de profesie inginer şi arhitect. De altfel, de-a lungul vieţii, cel al cărui nume de naştere avea să se transforme pe copertele cărţilor în Nicolae Steinhardt avea să evoce portretul semeţ al tatălui, recunoscând că de la acesta a învăţat care este suprema calitate a unui om în viaţă: curajul.

„Fără el, toate celelalte se diluează, pier, nu fac doi bani. Purtarea lui şi cuvintele pe care mi le-a spus în momentul plecării mele la Securitate spre a fi arestat (avea optzeci şi doi de ani) m-au însoţit (tonic) pe toată durata detenţiei şi le consider nu mai puţin vrednice de respect ori mai puţin frumoase decât faimosul «Merde!» al lui Cambourne la Waterloo. Tata: «Vezi să nu mă faci de râs, să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni». Pentru el orice om lipsit de curaj – fie acela român, evreu sau de orice altă naţionalitate – se bucura de calificativul «jidan fricos». La puţini am văzut atâta dispreţ pentru laşitate“, spunea Steinhardt, reprodus în lucrarea „Între lumi“, scrisă de Nicolae Băciuţ.

Mama sa este descrisă în aceeaşi tentă cromatică de nostalgie, dar în nuanţe ceva mai calde şi blajine. „Maică-mea era poreclită «Bunătate». Mi-o amintesc dând bucăţele de zahăr cailor înhămaţi la trăsurile care, pe vremuri, îşi aşteptau muşteriii de-a lungul trotuarelor. Model i-am avut pe amândoi părinţii. Dar, vai, n-am nici curajul tatei, nici bunătatea mamei! Cum de pot fi atât de altul decât ei? Ce minunat lucru ar fi fost să pot împreuna calităţile amândurora! N-a fost să fie. Apoi, maică-mea a fost o femeie frumoasă. Tata n-a fost un bărbat frumos. Ca şi anecdota cu G. B. Shaw şi frumoasa actriţă, în mine nu s-au împlinit calităţile celor două părţi“, povestea Steinhardt, cu nostalgie, în aceeaşi carte.

O amintire distantă




Între hârtie şi Dumnezeu


Numele: Nicu-Aurelian Steinhardt.

Data şi locul naşterii: 29 iulie 1912, comuna Pantelimon, judeţul Ilfov.

Studiile şi cariera:

A absolvit, în 1929, cursurile liceului „Spiru Haret“, din Bucureşti. Printre colegii săi s-au numărat: Constantin Noica, Mircea Eliade, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat şi Marcel Avramescu.

Îşi ia licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti în 1934, iar în 1936 îşi susţine la Bucureşti doctoratul în drept constituţional, cu lucrarea „Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit“. Cercetarea este publicată în acelaşi an.

Publică patru cărţi, până în 1937, numeroase traduceri şi colaborează cu toate marile reviste de cultură ale vremii.

De la data eliberării din arest, în august 1964, şi până la data morţii, publică cinci cărţi. Alte 14 lucrări văd lumina tiparului, după decembrie 1989.

Lucrări reprezentative:

„Prin alţii spre sine. Eseuri vechi şi noi“ (1988)

„Jurnalul fericirii“ (1991)

„Monologul polifonic“ (1991)

„Cartea împărtăşirii“ (1995)

„Între lumi“ (2001)

Data şi locul morţii: 30 martie 1989, Baia Mare, judeţul Maramureş. Este înmormântat la Mănăstirea Rohia.




 




9


este numărul volumelor scrise şi publicate de Nicolae Steinhardt în perioada în care a trăit la Mănăstirea Rohia.




Despre cea mai îndepărtată amintire din copilăria lui Nicolae Steinhardt s-ar putea scrie o întreagă carte. În povestirea celui care a trăit-o, amintirea cuprinde alte vremuri, aerul unui alt Bucureşti, căldura unei veri şi o întâlnire „intelectuală“ de o senzualitate ce l-ar face să roşească şi pe Vladimir Nabokov, celebrul autor al romanului „Lolita“: „Era o dimineaţă de vară, caldă, în grădina Cişmigiu, eu să tot fi avut cinci ori, poate, şase ani, cu o verişoară de a mea, pe nume Sofia, eu (mi-a rămas o fotografie á la minute) în pantalonaşi albaştri scurţi, ea blondă, trupeşă, în rochie albă, citindu-mi (nu fără patos şi talent căci urmase câtva timp cursurile conservatorului de artă dramatică) din I. Al. Brătescu-Voineşti: «Metamorfoză», «Puiul», «Sâmbătă», «Niculăiţă» Minciun㻓. Adesea mă rog lui Dumnezeu să-i roureze sufletul, prietenos şi binevoitor, aşa cum, atunci, mi l-a rourat ea mie. Am avut o copilărie fericită“, îşi amintea Steinhardt, în lucrarea citată.

Pasiunea pentru romanele poliţiste

La 7 ani, merge la şcoală, urmând în particular şi şcoala „Clementa“. La liceu, îi are colegi pe Constantin Noica, Mircea Eliade, Alexandru Paleologu şi Dinu Pillat, nume ce-i vor schimba ireversibil destinul. Deşi de confesiune mozaică, urmează cursurile de religie creştină, cu preotul Georgescu-Silvestru, cel care-i pune şi primele baze ale „convingerilor politice“: „Decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaş ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e“.
La 17 ani, Steinhardt începe să frecventeze cenaclul „Sburătorul“ al lui Eugen Lovinescu. Publică sub pseudonimul literar Antistihus, iar în 1934 îi apare primul volum parodic „În genul... tinerilor“, care conţine pastişe „în genul lui Cioran, Noica şi Eliade“, carte de care avea să se dezică mai târziu.

Persoana cu cea mai mare influenţă asupra vieţii sale, în această perioadă, este, după cum avea să-şi amintească mai târziu, Manole Neuman, „un ovrei conservator, român de dreapta, deştept foc, băiat cult, intrasingent şi necruţător, care m-a vindecat de consumarea opiului“. Desigur, nu era vorba despre substanţa halucinogenă, ci despre „opiumul intelectualilor“, în definiţia lui Raymond Aron: socia­lismul. „Fecior de mici burghezi din Olteniţa, Manole se considera român absolut (şi era: prin grai, înfăţişare, caracter, impetuozitate, înţelepciune). Lui îi datorez a fi cunoscut socialismul izvoarelor autentice şi al realităţii. Mi le-a dezvăluit fără menajamente“, îşi amintea Steinhardt. Începe să simtă gustul lumii literare şi devine unul dintre spectatorii constanţi ai scenelor de teatru din Bucureşti. Citeşte şi scrie cu o pasiune ieşită din comun, combătând ceea ce i se păreau a fi nedreptăţile sau absurdul epocii al căror martor i se dăduse sarcina de a fi.

În acelaşi timp, devine un fan înfocat al romanelor poliţiste, o influenţă ce avea să se transforme într-una dintre cele mai durabile pasiuni ale viitorului monah: „Am avut, în copilărie şi tinereţe, o mulţime de prieteni şi de prietene. Cu unul, mai ales, am împărtăşit pasiunea pentru romanele poliţiste. Erau, atunci, cu totul altceva decât ce au ajuns a fi: un amestec de trivialitate, pornografie, şi scrise cu farmec. Nu degeaba, din «Parfumul doamnei în negru», al lui Gaston Leroux, şi-au ales suprarealiştii unul din sloganurile lor. Romanele acestea poliţiste de altădată le-am adorat“, spunea Stein­hardt, în cartea scrisă de Nicolae Băciuţ.

Sinuciderea Occidentului

[caption id="attachment_2403" align="alignnone" width="300"]Alaturi de tatal sau , Oscar Alaturi de tatal sau , Oscar[/caption]

 

 


Imediat după 20 iulie 1932 are revelaţia tragediei ce va bântui Europa în următorii zeci de ani. „Ruşinoasa prăbuşire a social-democraţiei germane“, cum o numea, şi, implicit, venirea la putere a naziştilor, îi dezvăluie partea întunecată a istoriei şi „laşitatea crescândă a Occidentului“: „Când am citit în Rostovţev că Imperiul Roman nu a luat sfârşit, ci s-a sinucis, mi s-a părut că mă aflu în prezenţa unei simple formule stilistice patetice. Am înţeles apoi că exprima doar o realitate. Occidentul nu a făcut decât să se sinucidă, lent“, scria Steinhardt despre experienţa acelor ani.

În 1935 şi 1937, publică două studii în limba franceză, legate de problema evreiască, iar, între 1937 şi 1939, circulă prin Europa: Franţa, Anglia, Elveţia şi Austria. La final, revine la Bucureşti, unde începe să lucreze ca redactor la „Revista Fundaţiilor Regale“, la recomandarea lui Camil Petrescu. Este autor de cronică de spectacol, traduce intensiv, este interesat în mod special de literatură, dar şi de lumea teatrală a momentului. Multe dintre eseurile şi cronicile din această perioadă vor vedea lumina tiparului în volumul „Prin alţii spre sine“.

Nimic spectaculos nu răzbate despre viaţa sa intimă. Poate doar câteva fragmente din „Eseu romanţat asupra neizbânzii“ şi rândurile ce vor constitui, mai târziu, începutul „Jurnalului fericirii“: „Un pahar? N-am spart niciun pahar... Nu ţin minte... (...) Sau totuşi l-am spart? În august, de ziua ei şi-a mea? (...) Mă uit la ea – e ea, dar e ca-n vis, face lucruri neaşteptate, vorbeşte altfel. Şi sincronic cu ea, şi lumea e alta, suprarealistă“.

 

Arestul: „Călcat în picioare“

 

În 1959, în arestul Securităţii
După 1940, Steinhardt începe să aibă probleme la „Revista Fundaţiilor Regale“. Este dat afară, împreună cu Vladimir Streinu, dispărând, practic, din viaţa literară, până în 1944. Mai face o tentativă de a se întoarce la vechiul loc de muncă, însă se declară din nou învins, în 1947, în urma unui denunţ.  Colaborează, când i se oferă ocazia, la „Universul literar“ şi „Viaţa românească“, însă destinul îi stă sub semnul condiţiilor materiale extrem de precare.

În 1959, la 46 de ani, Stein­hardt este arestat şi declarat inculpat în celebrul proces „Noica – Pillat“. La 31 decembrie, acelaşi an, este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, cu menţiunea că dacă refuză va fi arestat şi introdus „lotul intelectualilor mistico-legionari“. Ironia supremă pentru un evreu care, în ultimii ani, fusese prigonit din cauza originilor de către regimul Antonescu. Steinhardt refuză compromisul. Este condamnat la 13 ani de muncă silnică.

„Metodele de simplă securitate“

Despre anii petrecuţi de Stein­hardt la Jilava se ştiu relativ puţine. Majoritatea menţiunilor sunt autobiografice şi provin din „Jurnalul fericirii“. Unul dintre aceste fragmente, referitor la modul în care decurgeau anchetele, este edificator asupra condiţiilor de detenţie pentru un condamnat politic.

„Locotenentul-major Onea, dintre «metodele de simplă securitate», cu mine a preferat-o pe a îndelung repetatelor loviri cu capul de pereţi; alteori sunt călcat în picioare (poartă cizme). Mai e şi tovarăşul maior Jack Simon, mustăcios şi rece, cu glas cristalin, care-mi pune în vedere că a hotărât, în calitatea mea de ovrei legionar, să mă omoare cu mâna lui. Deocamdată sunt pus pe rangă, soluţie disproporţionată faţă de ameninţare, dar neplăcută şi ea. Mircea M. se arată foarte complezent, moaie ambele prosoape – al meu şi al lui – şi cu gentileţe stingherit părintească mi le aplică pe cap, pe tălpi, după cum e cazul“, scria Steinhardt. ;

 

Revelaţia de la Jilava: lecţii de catehizare în şoaptă

La Huşi era, în urmă cu trei ani, o iarnă din acelea care acoperă tot ce înseamnă viaţă, când nu mai poţi vedea decât vântul. Nu era nimic curat în troienele alea albe care acoperiseră asflaltul ori piatra cubică, ce-o fi fost, cu tot cu maşinile şi gunoaiele lor. Era joi. În chilia părintelui era cald, iar aerul parcă nu fusese lăsat să scape prin micile ferestre de o eternitate. Mirosea dulce. Părintele Mina, astăzi în vârstă de 92 de ani, era întins pe pat, pe cap purta două căciuli, una peste alta, şi era acoperit bine.

Se făcuse linişte. Părintele Mina îşi aminti: „Era spre sfârşitul lui februarie. Eram vreo 60 în celulă, trei rânduri de paturi etajate. Într-o noapte, uşa se deschide şi este împins un om cu bocceaua sub braţ, înspăimântat şi nedumerit. Toate paturile erau ocupate, erau şi câte doi în pat. L-am văzut şi i-am făcut semn să se urce la mine. Să mai dormim puţin, că acuşi e ziuă. A doua zi am aflat că se numeşte Nicolae Steinhardt şi că e «ovreu», cum zicea el“. Era anul 1960, într-o celulă din închisoarea  Jilava.

„Botezul şterge toate păcatele“

„Părintele Mina mi-a impus numai câteva lecţii de catehizare şi le făceam şezând pe marginea unui pat de fier, cu spatele spre uşă, unul lângă altul, vorbind în şoapte. Suntem, fireşte, amândoi în uniformă de puşcăriaş“, scria Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii“.

„Mi-a spus că vrea să treacă la creştinism. Eram cu alţi doi preoţi greco-catolici, dar a ales să fie botezat ortodox. Nu aveam nici sfintele vase, nici veştminte, nu aveam nimic, doar eram în închisoare. Păstrasem nişte pâine de la masă, iar vin am făcut din două kilograme de struguri primite în pachet în coloniile de muncă“, spune părintele Mina.

În „Jurnalul“ lui Nicolae Steinhardt, sfânta taină a botezului n-are nimic din ceremonialul tradiţional. Era 15 martie 1960: „Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. (...) Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, cuibărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără
a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năcăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă. (...) Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi duh rapid“.

Naşul de botez fusese ales Emanuel Vidraşcu, şeful de cabinet al ministrului de Externe Mihai Antonescu şi cel care a purtat cu maşina la tipografie celebrul ordin „Vă ordon, treceţi Prutul!“.

În chilia părintelui se făcuse târziu, iar măicuţele se întorseseră. Nici vântul, nici frigul nu se domoliseră. (Laurenţiu Ungureanu)

 

La repezeală, părintele Mina mă înseamnă cu semnul crucii şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

 

Sursa: http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/nicolae-steinhardt-ovreiul-gasit-crestinismul-intr-o-ranga-1_522080e2c7b855ff562a6ea2/index.html

No comments:

Post a Comment